BUDDHA ‒ BUDDHISM


Siddhartha Gautama: este cam ce a fost Luther pentru religia catolică, respectiv reformatorul religiei hinduiste, sau OM-ul de numele căruia, unii liderii religioşi hinduişti ai Indiei Antice, sau folosit pentru a forma o nouă religie, religia buddhistă, pentru a evita destrămarea vechii lor religii hinduiste. Aici, cred că trebuie adăugat faptul că, religia hinduistă, chiar dacă se pare că a fost prima religie a Erei Religioase, nici ea nu se poate numi „strămoşească”, întrucât OM-ul Primordial avea aceeaşi „religie” pe care vedem că o au şi azi toate vietăţile care trăiesc într-o libertate deplină, departe de prezenţa omului religios care, pentru ele, înseamnă cel mai de temut duşman real, cam cum este Satana pentru omul religios, cu diferenţa că Satana este o personificare imaginară a răului.

Istoria ne mărturiseşte că la poalele Himalayei, pe versantul vestic al fluviului Rohini, Maya, soţia regelui Shunddhodana Gautama, îl naşte pe cel ce avea să devină Buddha, adică Salvatorul poporului indian, chiar în timp ce călătorea grăbită spre casa sa părintească, din districtul vecin. După naştere, la scurt timp însă, a decedat, iar micuţul Prinţ a intrat imediat în grija surorii reginei mamă.

 

Prinţul Siddhartha şi-a început studiile de Arte Civile şi Militare de la vârsta de 7 ani. Şi, conform datelor biografice existente, într-o zi, pe când se plimba pe câmp cu un fermier, a văzut o pasăre care a prins în cioc un vierme ieşit din brazda întoarsă de plug. Lucrul acesta l-a marcat profund, la pus pe gânduri şi l-a făcut să înţeleagă „toate creaturile vii se omoară între ele, provocându-şi reciproc suferinţe”. Indispoziţia aceasta nu l-a mai părăsit din acel moment, fapt ce l-a făcut pe tatăl său să caute orice cale prin care să-l poată înveseli, invitând continuu la palat tot felul de artişti şi dansatori, cufundând astfel palatul într-un vacarm nesfârşit de muzică, dans şi plăceri.

Într-o dimineaţă prinţul intră în camera dansatoarelor şi le descoperă rupte de oboseală. Suferinţa la care le expunea regele pentru a-l face pe el fericit, l-a înfiorat şi mai tare, fapt ce l-a făcut să se gândească la o soluţie salvatoare, prin care omul să poată scăpa de suferinţă.

La vârsta de 29 de ani, pe când i se năştea primul şi unicul său copil, Prinţul Siddhartha abandonează palatul şi pleacă călare pe calul său favorit, în căutarea unui înţelept care să-i ofere o soluţie la gândul care-l frământa. Merge la primul sihastru, Bhagava, şi se iniţiază în practicile ascetice, dar, nemulţumit, pleacă la alţii, mai mari şi mai renumiţi asceţi, iniţiindu-se pe rând în toate practicile acestora. Dar, cu toate acestea, nu a putut găsi la niciunul practica religioasă prin care să-şi atingă scopul.

Părăsit de toţi înţelepţii, în singurătate, Siddhartha încearcă singur o nouă perioadă de meditaţie proprie, din care se ambiţionează să nu mai iasă, chiar cu riscul că va muri, dacă nu va găsi drumul iluminării depline ‒ soluţia scăpării omului de suferinţă, după părerea sa. Luptând cu toate gândurile negre şi confuze, el reuşeşte să le elimine pe rând, şi, chiar pe când era complet epuizat şi slăbit de puteri, la ora când Luceafărul apărea pe cerul Orientului Îndepărtat al Indiei, într-o zi a lunii Decembrie, prinţul Siddhartha intră în transa iluminării depline. Lumea întreagă începe să i se desfăşoare în faţă, începând de la primele combinaţii elementare şi până la formarea întregului Univers. Astfel Prinţul Siddhartha Gautama devine BUDDHA!

Întors în Parcul Gazelelor, unde, după părăsirea palatului părintesc, se întâlnise cu primii 5 oameni sărmani ‒ nişte cerşetori ‒, a reuşit să şi-i facă imediat discipoli. Aceştia l-au urmat, imediat ce l-a ascultat vorbind. Rând pe rând, o mulţime de alţi sihaştri şi înţelepţi, îi devin discipoli, împreună cu miile de discipolii ai lor, astfel că, în final, când s-a întors acasă, şi-l face discipol chiar şi pe tatăl său, adânc mâhnit de plecarea lui de la palat.

La vârsta de 80 de ani străbătuse cu piciorul întreaga Indie, propovăduindu-şi învăţătura şi, în final le prezice discipolilor săi cei mai apropiaţi, că el va atinge curând cel mai înalt grad de iluminare, Nirvana, între timp fiind otrăvit de nişte indieni musulmani, şi-şi purta pe picioare suferinţa cu mare greutate.

În Pădurea de lângă Kusinaga, între doi arbori Sala, în timp ce îşi transmitea ultimile învăţături celor mai apropiaţi discipoli, Buddha îşi părăseşte trupul şi se înalţă în Marea Linişte, NIRVANA.

Ananda, discipolul său favorit, împreună cu cei mai buni prieteni ai săi, îi vor incinera trupul, iar cenuşa sa a fost împărţită spre păstrare veşnică, între cele 8 regate ale Indiei, prin care el călătorise.

 

BUDDHA: (Cel TREAZ, SALVATORUL, ILUMINATUL, Cel ADEVĂRAT, REAL) ‒ este numele (popular, porecla) pe care indienii religioşi i l-au atribuit prinţului Gautama Siddhartha, învăţătorul lor reformator, Cel care i-a trezit la Adevăr, scoţându-i din minciunile religiei hinduiste tradiţionale. I s-a spus „Treaz”, pentru că el s-a trezit singur la adevăr şi pentru că tot singur a atins cel mai înalt grad de iluminare spirituală, în sens religios.

În comparaţie cu Iisus, spre exemplu, putem spune că Buddha a fost preocupat de CREAŢIE, de felul cum a luat fiinţă tot ceea ce vedem în jurul nostru, inclusiv Universul, pe când Iisus a fost preocupat de starea efectivă a OM-ului.

Astfel, dacă, în buddhism, refacerea fiinţei umane ar depinde „iluminarea” dobândită prin meditaţie la întreaga creaţie, nicidecum la vreun Dumnezeu-fiinţă „supranaturală”, în creştinism, refacerea ei ar depinde de felul cum ea, fiinţa umană, s-ar raporta la Unicul Domn şi Dum-ne-zeu Adevărat, Tatăl Ceresc, Cel care este Una cu Fiul Său Iisus, supranumit şi „Hristosul”, adică salvatorul, care in Ebraică i se zice „Ha’amashiah”, şi cu Duhul Sfânt.

La o cercetare amănunţită, aceste două religii, fac câte o referinţă absurdă şi învăluită în fel şi fel de practici, la o ENERGIE ABSOLUTĂ (în buddhism), sau la un DUH SFÂNT (în creştinism), care mişcă totul şi care este universal prezent/prezentă peste tot şi în absolut toate cele ce există. Scopul acestora, ca şi al tuturor religiilor existente, este acelaşi: Să-l îndoctrineze pe om cu filozofia lor specifică, pentru a-l face dependent în totalitate de societatea umană. Liderii tuturor religiilor strigă cu vehemenţă la oamenii oropsiţi:

  • să „iasă” din lume, dar să nu apuce calea sihăstriei, ci să li se alăture lor şi adumărilor pe care ei le conduc;
  • să se lase călăuziţi încetul cu-ncetul, spre supunere totală faţă de superioritatea statelor din care fac ei parte;

…aceasa însemnând doar un simplu schimb de relaţie religioasă, sau de jug, nicidecum vreo „trezire” la Adevăr. Ca dovadă că absolut niciun lider nu-şi învaţă discipolii să plece în sihăstria Naturii, exact după cum au făcut şi Buddha şi Iisus, ci să li se alăture adunărilor lor.

 

Şi Buddha şi Iisus s-au retras singuri în pustietate, au ieşit din lume, pentru a-şi putea dobândi iluminarea, nivel de cunoştinţe ce nu se poate atinge decât vieţuind într-o libertate deplină, într-o dependenţă totală faţă de Natură, departe de orice sistem social uman aşa-zis „civilizat”. Ambii însă, la câteva sute de ani după moarte, au fost folosiţi de mai marii preoţi ai sistemelor sociale de stat în care ei au existat, pentru crearea unui nou curent religios. Marii preoţi, ai timpurilor lor, au strâns toate documentele existente, tot ce s-a scris despre ei şi despre învăţăturile lor, şi le-au transformat într-o carte de căpătâi pentru câte o nouă religie şi chilipir, totodată, de strâns impozite: religia „buddhistă” şi, respectiv, pentru religia „creştină”, curate făcături, care aveau să scoată cât mai mulţi bani din buzunarele credulilor, impozitaţi către statele lor, mai întâi, şi apoi şi către multe alte state ale lumii, pe măsură ce aceste noi religii s-au răspândit în lume.

 

SHAKYAMUNI: este un alt titlul care religioşii i l-au dat lui Gautama Siddhartha, după Clanul Shakya, din care el provenea.

 

Dar, hai să vedem ce spune Mihai Eminescu despre religii, un erudit adevărat în ceea ce vrea să însemne Cultura Indiană şi un bun cunoscător al scrierilor sanskrite, în care se oglindesc hinduismul şi buddhismul, Vedele, Upanishadele etc., în care putem găsi învăţăturile lui Krishna, considerat Zeu, şi învăţătura lui Buddha, considerat OM:

 

„Eu nu cred nici în Iehova (n.b. Dumnezeul mozaicilor),

nici în Buddha Shakyamuni,

nici în viaţă, nici în moarte,

nici în stingere ca unii.

 

Visuri sunt şi unul şi-altul,

şi tot una-mi este mie,

de-oi trăi în veci pe lume,

de-oi muri o veşnicie.”

(Fragment din poemul „Eu nu cred nici în Iehova”)

 

Sau:

 

„Dar pe pagina din urmă, în trăs-turi greoaie, seci,

Te-am văzut născut în paie, faţa mică şi urâtă:

Tu, Christoase-o ieroglifă, stai cu fruntea amărâtă,

Tu Marie, stai tăcută, ţeapănă, cu ochii reci!

(…)

 

Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul său,

dară inima-i deşartă, mâna-i fină n-o urmează…

De a veacului suflare, a lui inimă e trează

şi, în ochiul lui cuminte, tu eşti Om, nu Dumnezeu!”

(Fragmente din poemul „Dumnezeu şi Om”)

 

Până la venirea arabilor, religiile indiene au fost două, hinduistă şi buddhistă! Acestea susţin că „soarta” este după cum şi-o face omul! În lumina lor, viaţa fiecărui om în parte este un eveniment provocat de o anumită cauză care bineînţeles că va avea un anumit efect. De aici apare Karma, care este legea/învăţătura morală a cauzei şi a efectului, şi Dharma, care este legea/învăţătura după care omul îşi poate schimba/reface Karma.

 

DHARMA: se poate traduce din sanskrită  ca „sensul/scopul vieţii”, învăţătură pe care Buddha şi-a conceput-o şi schiţat-o, precum o „roată”, o „dharmachakra”, adică un VÂRTEJ, mai pe româneşte şi mai bine zis.

 

Cred că cel mai bine ar fi să menţionez, în încheiere, ultimile învăţături pe care le-a dat Buddha discipolilor Săi:

1-Fiţi voi înşi-vă lumina voastră, fiţi voi înşi-vă salvarea voastră! Să nu depindeţi de nimeni. (de unde şi până unde buddhism?)

2-Analizaţi-vă corpul şi gândiţi-vă cum să eliminaţi toate impurităţile lui. Plăcerile sunt, la fel ca şi durerile, tot o cauză a suferinţelor voastre. Dacă vă lăsaţi conduşi de dorinţe, veţi avea parte de suferinţe.

3-Nu cădeţi în iluzie! Observaţi cu atenţie când şi cum vi se schimbă gândirea şi struniţi-o continuu către realitate. Orgoliul şi egoismul conduc inevitabil către iluzii, iar orice iluzie conduce către suferinţă.

4-Examinaţi cu atenţie toate lucrurile care există pe lume şi veţi vedea că nu există nimic durabil, nici veşnic: Toate sunt nişte conglomerate, care se vor dezintegra singure, pentru a apărea apoi altele noi.

5-Depărtaţi-vă de contradicţii şi dispute! Nu fiţi ca apa şi uleiul, fiţi uniţi ca apa şi laptele. Studiaţi şi practicaţi. Fugiţi de lenevie.

6-Dacă gândul vă va ispitit de lăcomie, suprimaţi lăcomia! Controlaţi-vă tentaţiile. Puterea de a vă stăpâni orice gând este în voi: FOLOSIŢI-O!

7-Controlaţi-vă cugetul! Cugetul poate face „buddha” pe orice om care îşi suprimă gândurile ispititoare. Demonul dorinţelor va căuta tot timpul să vă înşele cugetul. Apăraţi-vă cugetul cu cea mai mare înverşunare. Nu vă speriaţi de universalitatea suferinţei. Urmaţi-mi exemplul, pentru a vă elibera şi voi înşivă de suferinţă. Şi astfel veţi fi întotdeauna fericiţi, şi cu adevărat discipolii mei.

8-Aşa cum eu mi-am urmat propriul drum, urmaţi-vă şi voi propriile voastre drumuri în pace! Bucuraţi-vă de florile iluminării şi de fructele drumului drept. Dacă le veţi neglija, adevărat vă spun că nu m-aţi întâlnit niciodată. Dacă, dimpotrivă, nu le veţi neglija şi vă veţi hrăni sufletele cu ele, chiar dacă veţi fi în celălalt capăt al Lumii, adevărat vă spun că eu voi fi lângă voi, împreună cu voi.

9-Discipolii mei: Ultimul meu ceas a sosit! Moartea este doar părăsirea corpului fizic; este la fel de inevitabilă ca şi naşterea. După înălţarea mea, Dharma va fi în continuare dascălul vostru. Înţelepciunea iluminării există în practicarea Dharmei. Nu v-am ascuns nimic, tot ce v-am învăţat este deschis şi clar.

10-A sosit sfârşitul vieţii mele aici pe Pământ: Într-o clipă voi ajunge în Nirvana. Suferinţele voastre vor fi şi suferinţele mele, iar fericirea voastră va fi şi fericirea mea. Iată, acestea au fost învăţăturile mele: Renunţaţi la toate dorinţele pământeşti, iluminaţi-vă şi salvaţi omenirea din suferinţă!

 

 

Dharmachakra şi Roata lui Buddha ‒ simbolurile buddhismului

 

Învăţătura lui Buddha este simbolizată printr-o roată cu 8 braţe, asemănătoare timonei vapoarelor, care simbolizează cele 8 ramuri principale ale buddhismului:

1-a vedea corect tot ce există,

2-a gândi corect la tot ce există,

3-a vorbi corect despre tot ce există,

4-a acţiona corect faţă de tot ce există,

5-a trăi corect în tot ce există,

6-a cugeta corect, astfel încât să nu te legi cu nimic, de tot ce există,

7-a conştientiza starea de puritate, şi

8-a medita, către iluminare, către ABSOLUT.

 

Istoria ne spune că în vremurile în care s-a născut Buddha, un înţelept sihastru, numit Asita, a coborât la palat să-l vadă pe prinţul nou născut, orfan de mamă, şi i-a prezis tatălui său: „Dacă va rămâne la palat, atunci el va deveni un mare rege, iar dacă va părăsi palatul, atunci el va deveni Salvatorul lumii!

 

Alte învăţături foarte interesante:

  • Ploaia cade în mod egal peste tot ce există!
  • Soarele răsare la Est şi destramă întunericul aşternut peste lume, fără prejudecată şi favoritisme!
  • Vocea unui Buddha te cheamă din străfundul mării iluziilor şi te duce la Ţărmul Iluminării!
  • Această lume este ca o casă care arde: Omul iluminat (înţelept) fuge la timp din ea!
  • Aşa cum fiul sărac caută cu umilinţă dragostea tatălui, şi, când îl va întâlni, va câştiga toate bogăţiile Adevărului Etern, aşa să fiţi şi voi!
  • Tatăl îşi iubeşte în mod egal toţi copiii, dar tandreţea şi-o va arăta copilului suferind!
  • Dharma se învaţă numai prin cuvinte, dar Buddha se atinge numai prin comportament!
  • De multe ori trebuie să facem bine prin viclenie! Cine se foloseşte de viclenie pentru a provoca suferinţă este un suflet mort, nu etern.
  • Aşa cum Adevărul Absolut nu poate avea chip, nici Buddha nu poate fi văzut în vorba înţeleptului, ci în comportamentul lui, în felul cum el îşi trăieşte viaţa!
  • Aşa cum cerului senin nu-i lipseşte nimic pentru a aduce ploaia, şi Buddha vine de nicăieri, dar este în tot ce există de la Început!
  • Cu toate că un Buddha există în trei forme (Esenţă, corpul fizic, corpul energetic), scopul său trebuie să fie Unic: iluminarea, adică Binele Universal!
  • Deşi Buddha apare numai în lumea suferinzilor, calea Sa duce numai către fericire!
  • Buddha este ca Luna şi Soarele: Ele nici nu vin, nici nu pleacă, dar îl vor însoţi pe om toată viaţa, indiferent unde s-ar duce să locuiască, într-un palat, indiferent faţă de ele, sau în singurătate, preţuindu-le prezenţa!
  • Natura este Mama tuturor lucrurilor, căci ea le naşte pe toate, dar, totuşi, ele vin din Univers, Tatăl tuturor!
  • Dacă vei şti să judeci corect Binele şi răul, vei descoperi Adevărul ferindu-te de greşeli!
  • Ceea ce Buddha predică prin cuvinte, oamenii traduc prin propriul lor limbaj, dar comportamentul unui Buddha nu se poate traduce, ci doar copia, prin trăire!
  • Râurile sunt răscolite de peşti şi tulburate de mersul cailor şi al elefanţilor, dar apa curge nestingherită şi astâmpără setea tuturor. Tot la fel este şi Dharma lui Buddha poate să curgă din sufletul tău, tămăduind lumea de suferinţă!
  • Aşa cum stelele cerului se oglindesc în apa mărilor şi oceanelor, tot la fel şi faptele oamenilor se oglindesc în viaţa lor: Cele mărunte abia se zăresc, iar cele mari te uimesc cu măreţia lor!

 

Alexandru Thomás-Cervesi Ulth’

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

I’mIwasToBe!… SuntCe-amFostSăFiu!…


La ce te gândeşti, Alexandru? – m-a întrebat azi Facebook-ul.

Şi eu i-am răspuns: Iată la ce…
I’mIwasToBe!…

SuntCe-amFostSăFiu!…

I’m what I was to be Alex, or Katakuna, in my whole name Alexandru Toma, about my mother language, or Katakunakatoteshido Chimorimka, in Japanese, for example.

SuntCe-amFostSăFiu! Altceva nu pot fi, chiar şi dacă mi-aş dori să fiu. Nimeni nu poate de unul singur să-şi părăsească starea. Chiar şi cei care se sinucid, nu o fac din propriul lor cuget, ci în baza unor „convingeri” exogene.

Cu toţii suntem ce-am fost să fim. Nu vorbesc numai de oameni, ci de orice şi de oricine există. Dar, dintre tot ce există, numai noi, oamenii, suntem cei care ne dorim să fim alceva. De ce? Pentru că ni se alterează gândirea, începând din primele clipe imediat următoare naşterii noastre!
Un necercetător, sau un cercetător superficial, ar putea spune că toţi am fost câte un spermatozoid ca şi el, la început, dar eu îl voi sfătui să-şi revizuiască în profunzime astfel de păreri, explicându-i că, la Început, adică la ÎNCEPUTUL dinaintea tuturor începuturilor, nu a fost spermatozoidul, în cazul nostru, ci o PARTICULĂ NATURAL-SPECIFICĂ (nu artificială, de laborator), aceasta fiind forma noastră cea mai elementară, indivizibilă, energetic-neechilibrată şi, deci, instabilă. Aşadar, absolut orice formă de existenţă, vizibilă sau nevizibilă încă, are la bază câte o formă natural-specifică elementară neechilibrată şi, deci, instabilă, motiv pentru care ea trebuie să intre în COMBINAŢIE cu unul sau mai multe alte elemente, pentru a-şi găsi echilibrul energetic şi, respectiv, stabilitatea necesară unei forme noi de existenţă imediat complexă. Prima combinaţie imediat următoare stării elementare de existenţă, dintre două sau chiar mai multe elemente, se poate numi primul ciclu complex de viaţă…

În forma sa primară, atât particula noastră umană, cât şi particulele tuturor celorlalte forme de existenţă, au un ciclu de vieţuire extrem de scurt, incomparabil mai scurt decât ciclul de vieţuire al spermatozoidului, spre exemplu. În mod greşit, oamenii de ştiinţă încă mai cred că toţi ceilalţi spermatozoizi vor „muri”, pentru că nu au reuşit să-şi găsească starea imediat complexă de echilibru, în combinaţie cu ovulul matern. Eroarea aceasta vine de la faptul că omul de ştiinţă urmăreşte ciclul de viaţă al spermatozoidului, nu al particulei noastre elementare. Aşadar, nu este adevărat, ceilalţi spermatozoizi, care nu au reuşit să penetreze ovulul matern, nu vor muri, ci vor intra într-o etapă de descompunere, care se va încheia atunci când particula noastră umană va rămâne iar singură şi gata pregătită să-şi trăiască o nouă perioadă de timp la fel de scurtă, identică cu cea pe care a avut-o dintr-un Început, perioadă în care va încerca iar o primă combinaţie cu unul, două sau mai multe elemente, aflate în acel moment jurul ei.

Şi-atunci, oare cine este veşnică: Forma aceasta în care ne găsim noi acum, când ne lăudăm afirmând că „trăim”, sau forma noastră natural-elementară, despre care nu ştim nimic încă nici azi?
Particula noastră elementară natural-specifică se numeşte OM, după sunetul său particular emis într-un ciclu de „inspiraţie-expiraţie” existenţial, sunet care o însoţeşte pe tot parcursul combinaţiilor pe care va reuşi să le realizeze, începând de la origine, de la forma „simplu-elementară”, caracterizat de un singur şi extrem de scurt sunet ciclic inspiraţie-expiraţie elementar, şi terminând cu forma „complex-organică”, adică de OM în formă finită, moment în care sunetul nostru inspiraţie-expiraţie” atinge un Vârf Maxim Ciclic, după care acesta începe iar să regreseze până la forma simplă elementară.

Universul este cea mai complexă formă de existenţă, multi-extremis şi maxim-particulară, iar sunetul Său este extrem de complex, fiind alcătuit din suma tuturor formelor de existenţă, sumă ce nu cred că poate fi calculată sau interpretată, dar iată că unii mi-au luat-o înainte, încumetându-se să o definească AUM.

Prinurmare, dacă ar fi să ne întoarcem la începutul Erei Religioase şi să ne întrebăm care a fost criteriul după care a denumit OM-ul Primordial, Adam, pe toate celelalte vietăţi (forme de existenţă), în faţa lui Dumnezeu, oare ce-am spune: Nu cumva ne-am gândi că a fost „sunetul”, în loc de „cuvânt”? Bineînţeles! Totuşi, noi percepem OM-ul ca pe un cuvânt format din două sunete, ceea ce demonstrează clar că la origine stă „sunetul”, nicidecum „cuvântul”!

Cu toate acestea, din toată această naraţiune biblică, noi trebuie să înţelegem ADEVĂRUL, anume că Dumnezeu-cel care a venit pe Terra noastră plutind pe deasupra adâncurilor de ape, a fost acela care nu cunoştea numele celorlalte vietăţi, nicidecum OM-ul…

Să luăm aminte, deci, şi să înţelegem că „Dumnezeu” ‒ forma aceasta de scriere legată a celor trei cuvinte care îl compun, interpretată drept „Domnul zeilor” ‒, este o formă de îngânfare a aceluia care îşi doreşte să fie „atotputernic”, „atoatecunoscător” şi „omniprezent”, apucătură specifică numai fiinţei umane aşa-zis „civilizate”, combinaţie apărută pe Terra noastră prin încurcişarea Fiilor lui Dumnezeu cu fiicele oamenilor, scriere mincinoasă, care nu are nimic de-a face cu scrierea sa corectă, aceea de „Dum-ne-zeu”, care potrivit negaţiei ce o conţine, poate fi tradus corect din Latină „Totuşi-ne-zeu”, adică cineva care nu este fiu de zeu, ci Fiu al OM-ului, aşa cu şi Iisus a spus despre Sine însuşi că este!

 

Deşi nu cred, dar totuşi, dacă ar fi necesară o astfel de comparaţie, hai s-o facem pentru cei care sunt necercetători şi uneori uşor creduli! Trebuie spus că nu numai omul, ci absolut toate formele de existenţă material-energetice cunoscute şi încă necunoscute, sunt VIETĂŢI exact ca şi OM-ul, şi absolut toate prezintă un anumit număr specific de „vârtejuri”, în structura lor material-energetică finită, aşa cum putem vedea azi prin telescoape vârtejurile din Univers. Românii care numesc „chakre”, VÂRTEJURILE corpului nostru material-energetic uman ‒ nu ştiu de ce? ‒, o fac, probabil, din cauza înţelepciunii lor necercetătoare, cum spuneam, sau dintr-un motiv anume de etalare speculativă.

 

Alexandru Tomás-Cervesy Ulth’

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Aici Radio Europa Liberă: „Secolul al XXI-lea va fi religios, sau nu va fi deloc!”


Şi dacă anul ăsta n-avem Paşte,

nu-i pentru că am fost mai păcătoşi,

decât acei ce ne-au ucis părinţii,

în foştii ani istorici glorioşi!

 

Ca şi atunci, copiii-ngroapă iar părinţii,

dar fără să-i mai plângă pân’ la groapă.

Nu ies din cas’ nici popii, nici groparii,

căci groapa, azi, buldozărele-o sapă.

 

Şi stăm cuminţi în case şi-aşteptăm,

căci nu ştim când o să ne vină rândul,

iar dacă mâine, mai trăim un ceas,

ne-mbărbătăm gândind „c-aşa vrea Sfântul!

 

Degeaba avem Paşti, după Crăciun:

Moartea s-a deghizat în „Înviere”!

Iisus S-a săturat de cozonaci,

făcuţi cu nucă, unşi, apoi, cu miere.

 

S-a săturat de mieii omorâţi,

De-atâtea mese pline, i S-a aplecat.

În acest an îşi cântă singur slujba…

De-atâtea sărbători S-a săturat!

 

Fiţi fără grijă, nu mor patriarhii,

nici criminalii-n puşcării nu mor,

nu vor muri nici cei ce ne fac viruşi,

nu o să moară niciun trădător.

 

Numai bărtânii vor muri de-acuma!

Prea mult trăiesc, iar pensiile lor,

pot finanţa alţi viruşi de CORONA,

bogaţii iar se-mbogăţesc pe urma lor…

 

Sărmana noastră Dacie se stinge,

în groapa pregătită, sub hârţoage!

Provincia romană, rana-şi linge

şi îl ridică pe Traian pe papainoage.

 

Globalizare se centralizează,

cu-ameninţări cu viruşi nemiloşi,

se-n ghesuie la cârma Omenirii,

„savanţii” care-njură de hristoşi.

 

Ce Paşte vor creştinii să mai facă?

Astăzi fiolele cu viruşi se ciocnesc…

Nici teroriştii azi nu mai atacă:

S-a strâns în case tot ce-i omenesc!

 

O săptămână-n an, serbam un Paşte,

dar nu se ştie dacă va mai fi.

Iisus, la anu’, oare, s-o mai naşte,

va învia iar, oare, dacă vom muri?

 

Alexandru Tomás-Cervesy Ulth’

(Madrid, C/Faustino Osorio)

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

A fi, sau a nu fi, depinde de noi…


…nu şi de celelalte vietăţi!

Se zice că numai cei care acceptă provocările, vor cunoaşte succesul! Şi, poate, chiar aşa o fi, căci, chiar degeaba, nu cred că se zice. Dar, oare, odată ce un om a dobândit „succesul”, credeţi că a dobândit şi ÎNŢELEPCIUNEA? E drept că o anume „înţelepciune” a căpătat deja, căci altfel n-ar fi putut ajunge „om de succes”, dar, oare, este ea chiar aceea de care avem cu toţii nevoie, pentru a pune capăt răutăţii noastre caracteristice?

Atingerea uneia dintre treptele „succesului”, presupune urmarea cu stricteţe a unei anumite învăţături, a unei „înţelepciuni” specifice, putem zice, fără de care oamenii nu şi-ar putea atinge scopul propus, însă, la fel de drept este şi faptul că oamenii îşi schimbă gândirea pe parcursul vieţii, căutându-şi „succesul”, ba chiar şi idealurile, în încercarea lor de a urca tot mai sus. Iată, aşadar, că treaba se complică, în loc să se simplifice, astfel încât, oamenii ajunşi la vârsta când trebuie să îşi aleagă scopul în viaţă, intrând în grele cumpene, mulţi nemaiştiind nici ce să-şi aleagă uneori.

ÎNŢELEPŢII nu caută „succesul”, ci fug de el…

Cele mai cunoscute exemple, putem vedea în Buddha-prinţ, şi în Iisus-spiţă a regelui David, care şi-au refuzat categoric succesul, în scopul dobândirii adevăratei ÎNŢELEPCIUNI. Raritatea extremă a acestor cazuri, însă, demonstrează clar că, la nivel de conducere, oamenii de decizie, care au capacitatea de a putea compune o majoritate decisivă, îşi doresc conducători răi, nicidecum buni.

Totuşi, Lumea, luată ca atare, în sensul general al cuvântului, nu a fost aşa, precum o vedem astăzi. Nu avem nevoie de dovezi, ci ştim, pus şi simplu ŞTIM că ea a avut un ÎNCEPUT diferit. Nici sofisticatorii, cei care au tot modificat-o şi schimonosit-o de-a lungul istoriei, nu au existat chiar de la ÎNCEPUT! Prinurmare, trebuie să acceptăm că, atât ideea de „Creator-Fiinţă Supremă”, cât şi cea de „creaţie”, îşi au începutul lor propriu, bine configurat în negura vremurilor. Putem, deci, fără niciun fel de dubiu, să acceptăm existenţa unui ÎNCEPUT, al unui ÎNCEPUT situat istoric înaintea tuturor începuturilor, al unei ERE PRIMARE net mai bună, faţă de ceeace au trăit strămoşii noştri şi ceea ce trăim noi astăzi. Călăuziţi de dovezi scrise, absolut nimeni nu poate nega faptul că, prima creaţie, capabilă să transfigureze judecata minţii unei fiinţe vii, a fost DOGMA RELIGIOASĂ. Ceea ce nu putem înţelege cu exactitate, ar fi numai MOTIVUL RĂUTĂŢII. Însă faptul că ea a fost creată doar pentru Fiinţa Umană, în exclusivitate, dovedeşte clar că ea este de cea mai rudimentară obârşie umană. Încercând a-i disculpa pe dogmatologi, aş putea gândi că, atunci când au creat-o, nu s-au gândit şi la efectul ce l-ar putea avea, benefic sau dezastruos, asupra celorlalte vietăţi, dar ‒ ce să fac? ‒, iată că dovezile scrise chiar de mâna lor şi pe care le voi şi cita pe parcurs, nu îmi permit decât să îi acuz. Analizând, aşadar, domeniul religios, prin prizma ochiului şi minţii umane, înţelegem că impunerea DOGMEI PRIMARE, a fost singura cauză care a provocat prima mare modificare/chismă la nivelul minţii, în rândul oamenilor căre i-au trăit vremea.

Evoluând, aceşti creatorii de dogme s-au împărţit apoi, de-a lungul vremurilor, în mai multe secte, lucrul acesta ducând la apariţia mai multor religii şi, implicit, a mai multor forme antagoniste de gândire. Acelaşi lucru observăm că s-a întâmplat, în ultimile secole, şi în sfera politică şi în cea ştiinţifică, nu doar în cea religioasă neapărat, ceeace demonstrează că psihologia creării unui mare dogmatolog, doctrinolog, filozof sau om de ştiinţă, are TIPAR UNIC. Prinurmare, un „pom”, sau „o rădăcină” a „cunoştinţei binelui şi răului”, cred a apărut în imaginaţia neînţelept, mai de grabă, nicidecum izvorând din mintea unui ÎNŢELEPT.

În sfera superioară de conducere a mulţimilor, numai neînţelepţii se văd marcaţi de inferioritate, motiv care îi face să se transforme în demoni, atunci când reuşesc să dobândească puterea…

Ce putem şti despre ei? În primul rând ştim că nu sunt altceva, decât tot nişte oameni ca şi noi, diferenţa mărginindu-se doar la modul de a gândi, ei gândind să ne „ofere” ideile lor, cu scopul de a ni le însuşi în mod obligatoriu, în timp ce noi putem gândi doar să „alegem”.

Câte dogme şi-au însuşit celelalte vietăţi?

Niciuna!

Omenirea, însă, absolut pe toate.

Oare de ce?

Pentru că a fost FORŢATĂ!…

Nu putem şti cam care ar fi putut fi rezultatul, dacă oamenii acelor îndepărtate vremuri ar fi acceptat în mod liber Prima Dogmă apărută, dar nici nu putem face o astfel de presupunere, întrucât, nu doar „dogma”, ca şi LEGE OBLIGATORIE ‒ care-şi glăsuieşte caracterul cu toată claritatea ‒, ci absolut toate celelalte scrieri istorice adiacente, demonstrează negru pe alb că Procesul de Însuşire şi de Aplicare a Dogmelor în viaţă, pentru oameni, a fost unul FORŢAT, sub semnul unor arme de ucidere în masă, specifice vremurilor lor de apariţie.

Cine lucrează cu Dogmele?

Clasa Preoţească!

Analizând Clasa Preoţească, pentru care oamenii, de-a lungul experienţelor lor de viaţă trăite, au creat chiar şi un proverb, păstrat în actualitate până azi: „Să nu faci ce face popa, ci doar ce zice el!”, putem observa cu foarte mare uşurinţă, că nu chiar toţi îşi trăiesc dogmele la modul concret, ba, mai mult, cei care se chinuie să le aplice în viaţa de zi cu zi, sunt şi într-o minoritate absolută şi mai sunt şi prigoniţi şi badjocoriţi, pe deasupra, chiar de fraţii lor, adică de majoritatea care face doar propagandă dogmelor. Cu alte cuvinte, acela care şi-ar dori să atingă perfecţiunea pe calea religiei în care s-a născut, nu trebuie să ia în seamă ce face un preot, ci doar ce zice acesta, conform proverbului nostru popular, întrucât şi el, ca şi noi, după ce îşi termină slujba, îşi doreşte o altă viaţă, una mai LIBERĂ.

Nu sunt prea îndepărtate, astfel încât să poată fi uitate, vremurile în care doar preoţimea reprezenta acea clasă de „învăţători” care foloseau bătaia, pentru a-i face pe copii să fie atenţi, silitori şi disciplinaţi. În România, tot un proverb popular pironeşte acest nărav în minţile noastre: „Bătaia, este ruptă din Rai!”, ceea ce demonstrează că, obiceiul acesta dăscălesc a fost preluat şi practicat de toate generaţiile părinţi şi profesori, menţinându-se, la oraş, până la generaţia mea, a anilor 1950, iar la sate, până în anul 1990, când a căzut odată cu căderea Orânduirii TERORIST-Socialiste, afirmând asta, nu din poveşti, deşi astfel de dovezi există în toată Literatura Mondială, ci din trăite pe viu şi văzute cu ochii mei. Grav, însă, mi se pare faptul că, după 1990, nicăieri în lume nu au fost interzis absolut nici unul dintre partidele religioase şi politice care au practicat bătaia, teroarea şi tortura, în masele de oameni, ba mai mult, observăm că au fost lăsate să existe în absolut toate ţările de pe pământ, iar azi, după scurgerea a circa 30 de ani, le putem vedea activând în plină forţă peste tot, şi în lumea liberă, practicând minciuna şi înşelătoria, şi în ţările încă totalitare, practicându-şi năravurile criminale fără oprelişti, în prag de secol XXI.

Oare, încotro vrem să mergem?

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în celelalte domenii, nu doar în cel religios şi în învăţământ, cazul Nazismului, cu al său „The Secret Group of Scientists” (din care a făcut parte şi Einstein), fiind o notorietate pe Internet. Nazismul, însă, ca şi Comunismul, au preluat în forţă şi au continuat toate experienţele Inchiziţiei pe Psihicul Uman, cazul Mengele, respectiv „Experimentul Piteşti”, fiind destul de grăitoare.

Chiar dacă toţi tânjim către o lume „mai bună”, când ajunge la putere, absolut niciun conducător, în întreaga noastă istorie, nu s-a consultat cu Natura, ci doar cu aşa-zişii mari „specialişti”, adică cu vârfurile multiplelor forme de exploatare industrială a Planetei noastre…

Acest adevăr se simte în rândul tuturor popoarelor care există pe Pământul nostru. Nobel, cel care a întemeiat „premiul” ce-i poartă numele, şi-a construit lumea sa proprie, o lume după placul său. El a inventat dinamita, cu care, mai întâi, şi-a ucis propriul frate. Acest înfiorător accident, însă, nu l-a făcut să renunţe, ba chiar l-a ambiţionat, parcă, inventând minele, care au ucis până azi, şi care vor mai ucide încă, milioane şi milioane de soldaţi şi oameni nevinovaţi. Ne putem, oare, închipui cam ce s-ar fi întâmplat, dacă Nobél ar fi putut pune laba pe o funcţie privilegiată, în fruntea Statului său? La fel a fost şi Einstein, care, dincolo de fizică, a făcut parte din grupul celor care au deschis larg orizontul experimentelor nucleare, începând cu Hiroşima, Nagasaki şi continuând până azi.

Iată doar două exemple de „oameni de succes” din domeniul fizicii, pe care, dăcă îi vom analiza în afara domeniului lor ales, vom observa au o mare doză de „înţelepciune”, diferită, evident, de a acelora care şi au ales să practice religia, muzica, medicina sau altceva. Întrebaţi, însă, dacă şi ei şi-ar dori o altfel de lume, sunt ferm convins că şi ei şi-au dorit, la vremea lor, una „mai bună”, aşa cum şi străbunicii noştri şi-au dorit şi cum ne dorim şi noi astăzi.

ÎNCOTRO MERGEM?

Către NICĂIERI, evident! Sau, mai bine zis, către AUTODISTRUGERE. Acesta este cel mai corect răspuns. Chiar dacă nu chiar din prima zi la toţi, nimic mai mult nu se evidenţiază cu timpul, în activitatea oricărui om de ştiinţă, educat de părinţii săi şi şcolit de societatea în care trăieşte, decât dorinţa de a distruge sau de a menţine activ lanţul distrugerilor. Dacă i-aş spune celui mai mare om de stat că, absolut toate tehnologiile create de oamenii de ştiinţă, chiar şi una banală, cum ar fi aceea prin care fermierii produc non-stop ouă de găină, lovesc direct, nu doar în vieţile noastre, ale consumatorilor, ci şi în viaţa Planetei noastre şi în viaţa întregului Univers, ar alege să mă creadă pe mine „nebun”, în loc să vadă în el însuşi un coautor iresponsabil, un duşman al ECHILIBRULUI BIOLOGIC NATURAL. La fel ar crede şi un preot, dacă i-aş dovedi, cu Cartea-n faţă, că „prima poruncă”, prin care Fiinţa Umană a fost îndemnată „să se înmulţească”, nu vine de la TATĂL nostru ceresc, ci de la diavolul terestru, al cărui slujitor s-a făcut şi el, preotul, de bună voie şi ne silit de nimeni: Oare ce poate să însemne înmulţirea unei specii în scopul „supunerii” pământului şi al „stăpânirii” peste toate celelalte vietăţi care există?

Ca o curiozitate a zăpăcelii ce există în minţile noastre, amintesc doar faptul că, deşi provenim cu toţii din aceeaşi sămânţă, a Celui care a fost, este şi va fi, în vecii-vecilor, TATĂL tuturor taţilor de pe acest Pământ, noi, mulţimile LIBERE, acceptăm, de bună voie şi nesiliţi de nimeni, să fim diferiţi, în procesul de judecată, şi împărţiţi în grupări antagoniste, gata oricând să intrăm în conflict armat. Excepţie, fac tot cei care se nasc în ţările totalitare, ei fiind obligaţi să judece după principiile dictatorului lor, chiar şi preoţi dacă ar fi, singurii care trâmbiţează că sunt supuşi doar Divinităţii. Într-o astfel de ţară m-am născut şi eu, şi, deci, ştiu ce înseamnă să fii obligat să gândeşti altfel decât ţi-ai dori, motiv pentru care mă şi întreb: De ce oare, în ţările occidentale, oamenii nu au o gândire comună, din moment ce au şansa de a putea cugeta liber?

Şi, în final, cu tot acest arsenal de oameni de ştiinţă pe care îi avem astăzi, oare ce dorim să facem cu această sămânţă a noastră? Exact ce am şi început deja să facem cu toate celelalte: CLONE!

Dacă suntem mici grădinari sau fermieri chiar, ne bucurăm enorm când, cu ajutorul „geneticii”, obţinem din aceeaşi suprafaţă de teren, o recoltă de câteva ori mai mare decât anii anteriori. Şi suntem convinşi că Genetica este o ştiinţă „foarte bună” şi că geneticienii fac foarte „bine” ceea ce fac. Oare, dacă medicul ar încerca să scoată, dintr-un donator de sânge, spre exemplu, o cantitate de câteva ori mai mare, faţă de cea uzuală, credeţi, oare, că donatorul ar fi deacord? Doar dacă ar fi condamnat la moarte şi, bineînţeles, complet imobilizat pe patul de execuţie! Lucru care nu se spune, dar care chiar se întâmplă. Astfel, văzându-se fără scăpare, orice om închide ochii şi-şi acceptă sfârşitul.

Cam asta s-a întâmplat şi cu Pământul nostru: Mai întâi dogmatologii au poruncit Fiinţei Umane să se înmulţească, reuşind astfel, prin intermediul nostru, să îl supună, iar acum, întrucât nu mai avem simţurile prin care să-i simţim agonia, continuăm nepăsători să îl exploatăm, noi trăgând din el recolte răsunătoare, pentru a ne putea duce cât-de-cât o amărâtă de viaţă, iar ei minereurile, metalele preţioase, pentru a se îmbogăţi.

Oare, până când?

Până când vom constata că nu va mai avea absolut nicio şansă de supravieţuire!…

Banul contează, nu viaţa unei flori, a unui pom, a unui animal sau a unui om!…

Întrucât absolut toate formele de dictatură nu au avut alt scop, decât acela de ÎNGRĂDIRE A LIBERTĂŢII UMANE, putem deduce foarte simplu că unicii exploatatori ai tuturor timpurilor au fost DOGMATOLOGII!!!

Ţintind către înţelegerea UNITĂŢII întregii EXISTENŢE, fără a o separa şi analiza pe „specii”, putem înţelege că scopul Darwinismului este unul de diversiune, dorind să arunce vina dezastrului în curtea celorlalte vietăţi, prin teoria evoluţionismului.

Nu văd absolut nicio diferenţă, între educarea copiilor de azi, spre exemplu, cu ideea că suntem diferiţi unii faţă de alţii şi „superiori” celorlalte vietăţi, şi şcolirea cezarilor Imperiului Roman cu ideea de „divide et impera”.

Dar, oare, între un animal dresat să muşte şi dresorul său, există vreo diferenţă?

Niciuna!

Dar între omul de ştiinţă care a inventat o armă de distrugere în masă şi comandantul care ordonă folosirea ei, există vreo diferenţă?

Niciuna!

Dar între marii industriaşi, care belesc zilnic Pământul de milioane de tone de masă lemnoasă, şi cercetătorul, care crează în laborator condiţii artificiale de omorâre a materiei, există vreo diferenţă?

Nu există absolut NICIO DIFERENŢĂ! Cu toţii sunt CRIMINALI.

Nu există materie „moartă”, decât în Laboratoarele de Cercetare aşa-zis „ştiinţifică”, în care omul crează condiţii artificiale, în interesul său diabolic de a putea despărţi energia de materie, scopul său fiind acela de a îmbunătăţi arma neutroncică de distrugere în masă, deja creată, şi de controlare a efectelor sale, astfel încât să nu-i omoare şi pe ei.

Oare de ce doar omul este creator de dezechilibru? Cine l-a educat astfel? Cei care susţin că ne tragem existenţa dintr-un Dumnezeu „Atoateştiutor”, să facă bine să-şi răspundă acestor întrebări, întrucât doar ei sunt dominaţi de ideea că „sunt” slujitorii unui atoatestăpânitor.

La momentul despărţirii de trup, vom constata cu toţii că toate dorinţele care ne-au dominat viaţa, fie rele şi absurde, fie bune şi înălţătoare, se vor duce împreună cu trupul în pământul pe care l-am chinuit, fiecare în felul său, mânaţi de câte o dogmă creată fără discernământ.

Învăţăturile drăceşti, pe care suntem obligaţi să ni le însuşim, începând de la vârsta cea mai fragedă (?!?!) ‒ nicidecum „natura noastră păcătoasă”, cum afirmă absolut toate religiile existente, prin gura nesăbuiţilor lor slujitori: Acestea sunt cauza tuturor relelor pe care le comitem!

În faţa acestui ADEVĂR dovedit, omul trezit la realitate nu poate să mai facă nimic, fie că-i preot, fie că-i profesor laic sau om de ştiinţă, întrucât întregul Proces Educativ al tuturor statelor de pe Pământ se desfăşoară după anumite „programe”, despre care ştim cu toţii că sunt impuse, dar nu ştim exact, nici CINE le prepară şi nici SCOPUL preparării lor.

Învăţământul, Educaţia şi Civilizaţia, sunt un cataclismul psihic special creat şi menit să ne sucească minţile, îndepărtându-ne gândirea de la REALITATE, pentru a ne face să ne-o fixam pe IMAGINAR, pe o lume care nu poate exista, dar pe care ne-o putem visa şi construi cu multă uşurinţă, în absolut orice formă, fie minunată, fie îngrozitor de urâtă, putând să încântăm sau să înfricoşăm mintea unui copil, folosindu-ne de imaginaţia propriului nostru creier.

Dar ce nu-şi poate imagina omul? Cere-i să facă acest lucru de mic copil, răsplăteşte-l cu o notă bună, sau invers, dacă nu-ţi place, constrânge-l, ameninţându-l cu repetenţia, şi-ai să vezi profesore, ce mare „om” vei face din elevul tău! Un astfel de „elev”, creatură a învăţaţilor israeliţi, după chipul şi asemănarea lor, pe vremea lui Pilat, a fost numit de Iisus „fiu al gheenei”.

Odată ruptă de realitate, mintea omului îşi poate imagina absolut orice. Ceea ce este rău, în toată această treabă, este faptul că omul poate SĂ CREEZE tot ce i se cere, sau ce-i trece lui însuşi prin cap. Drept mărturie, avem ultimile două războaie mondiale: Dacă până în 1917 luptele se purtau exclusiv pe pământ, în circa 30 de ani, omul a fost capabil să-şi mute teatrul de bătălii în aer, adică în cer.

Copleşit de „onorurile” şi „titlurile” ştiinţifice acordate cu multă pompă şi eleganţă, omul de ştiinţă preia cu indiferenţă sadicismul celor care angrenează omenirea în războaie, iar odată căzut în această patimă, nemaiputându-se opri, încercând să dreagă dezastrul provocat semenilor săi, va născoci continuu alte idei, teorii şi tehnologii amplificatoare de RĂU.

Când omul se lasă stăpânit de dorinţe, în mintea sa se declanşează un proces psihologic de autotransformare ireversibilă, făcându-l nepăsător faţă de ideea de dezechilibrare a mediul biologic, a planetei, a sistemului, galaxiei şi Universului.

În NATURĂ, orice formă materială, fie de pe pământ, fie din Univers, îşi are propria sa energie specifică! Iată un motiv care să ne facă să înţelegem că, atât Atomul, cât şi Pământul şi Universul, sunt COMPOZIŢII NATURALE VII, care, indiferent de simplitatea sau complexitatea formelor lor, nu pot exista decât dacă îndeplinesc CONDIŢIA DE ECHILIBRU ENERGETIC ‒ UNICA FORŢĂ REALĂ care porneşte periodicitatea descompunerilor şi recompunerilor formelor de existenţă, ori de câte ori apare un dexechilibru energetic artificial provocat, nicidecum Natural.

Poate că multora dintre noi ne vine greu să credem, că marile cicloane, spre exemplu, nu sunt nimic altceva, decât unul dintre efecte supunerii şi exploatării Terrei, al uciderii în masă a materiei sale lemnoase!

În încheiere, cred că ar fi bine să înţelegem cu toţii că, aşa-zisele „catastrofe naturale”, care ne îngrozesc, sunt practic tot urmări provocate de nepăsarea unor astfel de minţi diabolice, care, odată ce au acaparat puterea unui stat, încep să-i manipuleze mulţimile prin circuri pacifiste sau ameninţătoare, astfel încât exploatarea solului şi subsolului lor să nu poată fi observată.

Când Papa Ioan Paul al II-lea a făcut prima să vizită în România, a pupat pământul şi ne-a numit ţara „Grădina Maicii Domnului”, cu alte cuvinte, un alt Eden, la fel de plin de bogăţii naturale, în care Domnul Dumnezeul lui, şi-a sădit Prima Grădină, conform Bibliei. Dicolo de termenul acelaşi termen folosit de preaînaltul prelat, acela de „grădină”, dacă comparăm izgonirea noastră din Raiul Carpatic, cu izgonirea primilor oameni din Raiul Biblic, nu putem distinge nicio diferenţă, decât la număr. Iar, despre heruvimi, ştim cu toţii că au fost la fel de înfricoşător înarmaţi ca cei din Biblie.

Cine citeşte, să înţeleagă!

…nu să le pupe mâna cu închinăciune şi plecăciuni, acestor slujitori ai RĂULUI PLANETAR, căci aşa ne-a lăsat Iisus scris, prin mâna ucenicilor Săi autentici.

Alexandru Tomás Cervesy Ulth’

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Nu sunt eu medic, dar nici prost nu sunt!


În plus, cel mai important pe lume este ca, în viaţă, să fi fost părinte de un copil măcar. Cine a fost părintele unui copil, trebuie să se conştientizeze singur, nu să apeleze la psihologi sau la mai ştiu eu ce „guru”, de faptul că a fost CAPABIL SĂ CONTROLEZE STAREA DE SĂNĂTATE A ALTUI CORP, a pruncului său, ceea ce este mult mai complicat decât controlarea sănătăţii propriului nostru corp, cred eu, pe care îl putem simţi direct. Pruncii, sunt cei care ne obligă să judecăm în locul lor, cauzele durerilor şi necazurilor ce le au, ceea ce este un lucru foarte bun, demonstrându-ne că, la nevoie, iată că SUNTEM CAPABILI să ne punem mintea la contribuţie şi să înţelegem repede ce este BINE SĂ FACEM şi ce este BINE SĂ NU FACEM ÎN VIAŢĂ, uneori singuri, alteori apelând la înţelepciunea şi experienţa părinţilor, bunicilor sau chiar şi a vecinilor, prietenilor şi colegilor de servici ‒ capacitate ce nu trebuie să o trecem cu vederea exact atunci când nu trebuie, când este vorba despre sănătatea noastră, considerând că este mult mai „simplu şi uşor” să dăm fuga la medici.

Un proverb bătrânesc, de-al nostru, spune că „unde e ştiinţă multă, e şi prostie multă”, întrucât sfatul unui medic este direct dependent de cât de bine a învăţat el în facultate, de cât de bine a înţeles ceea ce a învăţat el în studenţie de la profesorii săi şi, nu în ultimul rând, de câtă experienţă a căpătat şi el, la rândul său, în viaţă, lucrând pentru corpurile altor persoane.

Dar, cine nu a intrat în cabinetul unui medic obez, pentru a primi o reţetă pentru slăbit? Mai toţi graşii au păţit asta! Cine nu cunoaşte faptul că şi medicii sunt tot nişte oameni ca noi, care trec, ca şi noi, prin diferite probleme, care îi transformă, la fel ca pe noi, făcându-ne pe toţi de-a valma, din buni, oameni răi şi invers?

Aaaa, NU, asta nu se poate, pentru că pe medici, îi obligă, vezi doamne, jurământul lui Hipocrate, să fie mereu buni. Ha-ha-ha!

Hai, mai bine, să nu uităm NICIODATĂ, că şi ei lucrează, uneori mai interesaţi, alte ori mai dezinteresaţi, funcţie de salariul lunar pe care îl au, sau funcţie de felul în care îşi trăiesc viaţa de familie.

Apoi, un alt factor, care le diminuează şi lor, ca şi nouă, capacitatea de a judeca în profunzime cauza apariţiei unei probleme de sănătate, este TEHNOLOGIA ‒ influenţă care nu trebuie trecută cu vederea sub nicio formă. Cine nu s-a confruntat cu situaţia în care i-a fost reprogramată consultaţia, pe motiv că dispensarul „are”, sau „a avut, pană de curent”, şi că „nu le funcţionează sistemul”, fiind necesare „up-date-uri” îndelungate sau chiar intervenţia directă a IT-cienilor? Mai toţi am trecut prin astea, ce cel puţin o dată pe an, din păcate. Ceea ce este nou, şi grav totodată, pentru generaţia mea, este faptul că astfel de „stand-by-uri” penibile se întâmplă şi în România de azi. Generaţia mea a avut soarta de a trece şi de a simţi direct pe propria piele, ce înseamnă acest „salt” tehnologic, atât înainte, cât şi înapoi, ştiind, deci, bine de tot, cam care este diferenţa dintre medicul care ştia ce ai, doar când arunca o privire spre tine, când intrai în cabinetul său, şi medicul de azi, care trebuie să se consulte şi cu computerul de pe birou pentru a-ţi fixa diagnosticul şi tratamentul. Unii, mai proşti, desigur, motivează faptul că ei „stochează datele” privitoare la cauzele bolilor şi tratalentele aplicate. Atunci, reţetele, oare ce mai sunt? Partea gravă, chiar aici se ascunde, în faptul că medicului de azi îi este mult mai uşor să apese pe buton pentru a şti ce este „gripa”, în loc să îi lucreze imediat creierul la capacitatea sa maximă, amintindu-i de experienţa anilor săi de lucru cu pacienţii de tot felul şi de toate categoriile.

 

Şi-atunci, ce trebuie să facem noi, pentru noi înşine, când ne îmbolnăvim? Eu cred că trebuie SĂ NE VENIM ÎN FIRE, aducându-ne aminte de faptul că şi noi, din fericire, mai avem încă CREIER în cap (refuzaţi de-acum încolo să mai credeţi că aveţi „creiere”, mare şi mic, de emisfera stângă şi dreaptă etc., în loc de „creier”, întrucât, înainte de orice dovadă, care doboară o astfel de gândire păguboasă pentru sănătatea noastră, stă faptul REAL că tot ce avem în cutia noastră craniană lucrează ca un tot UNITAR), şi că suntem capabili să ne purtăm singuri de grijă, cel puţin până la vremea intervenţiilor chirurgicale, care apar numai atunci când, preocupaţi de altele probleme, ne-am autoneglijat şi ne-am făcut indiferenţi faţă de propriul nostru corp, o vreme exagerat de îndelungată.

Când începi să te îngraşi, spre exemplu, că azi este mai la modă, cei din jurul tău îţi atrag atenţia, mai cu o glumă, mai în serios, ori că o să ajungi „ca porcul, tocmai bun de tăiat de Ignat”, ori spunându-ţi ce au făcut ei, cu grăsimea când au început să acumuleze kilograme în plus. Dacă nu le bagi în seamă sfaturile, asta nu înseamnă că eşti prost, ci neglijent şi delăsător cu propria ta stare de sănătate. Prost te faci tu singur, omule, atunci când te duci la medic pentru a-l întreba „de ce te îngraşi” sau „de ce ai o durere-n fund şi nu după ureche”, ca să-ţi poţi vedea cauza în oglindă, cum ţi-ar conveni ţie!!!

 

Şi eu am fost prost cu mine însumi de câteva ori în viaţă!

Prima dată, când am făcut suta de kilograme, am avut marele noroc de fi obligat să-l caut pe Valeriu Popa, în dorinţa de a salva viaţa unui copilaş GRAV BOLNAV. Astfel deci, fără a bănui nimic rău despre mine însumi, am reuşit să mă salvez! Apoi am reuşit să îi salvez şi pe alţii, trâmbiţându-mi experienţa celor din jur, cum fac şi acum, spre exemplu, căci, în viaţă-i cam aşa: Cine vrea, se trezeşte, cine nu, NU!

Asta nu a însemnat că mi-am şi băgat minţile-n cap! Am mai făcut suta de kilograme şi acum, la peste 60 de ani. Practic am început să lupt cu kilogramele cu circa trei ani în urmă, când printr-o conjunctură nefericită şi prostească, am început să consum multe preparate de cofetărie, care, lângă litrul zilnic de cafea, mi-au dezechilibrat iar sănătatea în mod GRAV. Am făcut a doua mare criză din viaţă, fiind nevoit să chem serviciul ugent de ambulanţă, ceea ce nu păţisem niciodată în viaţă.

Exact, am făcut o criză de apendicită, mâncând foarte multe seminţe, pe lângă müsli, pentru a-mi astâmpăra foamea, ca să slăbesc, chipurile. Dar, când am ajuns la spital, pe targă şi cu masca pe figură, chiar credeţi că medicii au pus repede mâna pe bisturiu? Nu! Ei nu se grăbesc.

Facându-mă de fiecare dată după 1985, la nevoie, consumator de sucuri naturale preparate de mine acasă, eu am intrat imediat în post negru, refuzând toată mâncarea din spital. Astfel, criza mi-a trecut, şi, a doua zi, medicii m-au externat. Acasă am început imediat cura mea de sucuri, pe care o am de la Valeriu Popa, supranumit pe merit Nea OMU’, căci OM era, nu şarlatan, cu 2 părţi suc de morcovi şi 1 parte suc de mere, îmbogăţind cantitatea de 2 părţi cu câte o feliuţă de ţelină şi o rădăcină de păstârnac, întrucât mă aflu la Londra, nu în România. Dacă aş fi fost în ţară, aş fi mai fi îmbogăţit cele 2/3 de suc de morcovi şi cu 2 rădăcini de pătrunjel. Dar, asta e, caut să mă adaptez cum pot, mediului în care mă aflu.

Important este să ştii ce ai de făcut! La Madrid, spre exemplu, abia-abia am putut găsi ţelină la un aprozar, care, culmea, mai era şi aproape de mine, după ce colindasem în lung şi-n lat tot oraşul ăla, de circa 5 ori mai mare ca Bucureştiul.

Pentru orice vas folosit la băut, pahar sau sticlă, 2/3 de suc de rădăcinoase (din care 80% este suc de morcovi, iar 20% alte rădăcinoase albe şi din aceeaşi familie cu a morcovului) şi 1/3 suc de mere, înseamnă exact pH = 7,32, exact pH sanguin al unui om sănătos, nu bolnav. Ăsta este principiul pe care mă bazez atunci când am nevoie, şi nu renunţ la el indiferent de „savantul” care vrea să mă înveţe altfel, argumentându-mi cu dovezi scrise pe ambalaje, gen „organic” sau „natural” sau-sau etc. Pe ei i-au învăţat părerile, mai mult sau mai puţin „logice”, după mintea lor, iar pe mine EXPERIENŢA ce am căpătat-o în lupta cu bolile şi problemele ce le-am avut din 1985 şi până azi, adică timp de peste 30 de ani!!!

 

După criza de apendicită, însă, a început să-mi crească durerea de ficat, până la insuportabil. Ştiindu-mă un frecvent caz de hepatită alimentară, ultima, adică a 4-a, având-o în Spania, în anul 2006, eram ca şi hotărât să apelez la scoaterea fierei, care mi se sparge mereu: când se umple de mâl şi pietre, fierea se sparge varsându-se în sânge şi, astfel, omul se îngălbeneşte.

Valeru Popa, nu mai e, s-a înălţat de-a dreapta Domnului meu Iisus! Şi-atunci, la cine să mai apelez? Un sfat mai curios, care mi-a sosit la ureche, între zecile dintr-acelea cu „ceaiuri” şi „pastile”, a fost şi această DETOXIFIERE. M-am documentat bine, citind mai toată literatura internautică despre ficat şi fiere, plus cărţile scrise despre Ne-a Omu’, şi m-am hotărât să-l urmez, fiind practic făcut tot după o reţetă de-a lui Valeriu Popa, fapt ce era normal să îmi atragă atenţia! Apoi, treaba cu „îmbunăţăţirea” ei, însemna, pentru mine, un nou caz de cercetare pe propria-mi piele, pe care îl voi expune aici pentru publicul larg care suferă de fel şi fel de boli, nu doar de ficat, ca mine.

Este vorba, deci, de detoxifierea ficatului şi fierii, de pietre, nisip şi mâl biliar, reţetă care a fost publicată şi în Revista AS, dar care azi este cel mai bine explicată pe „blogul lui mihai rapcea”. Cine vrea să o găsească, trebuie să scrie pe site-ul „google”, aşa cum am scris şi eu: „blogul lui rapcea detoxificarea ficatului si fierii”, şi îi va apărea imediat o „Reţetă completă pentru eliminarea pietrelor de la bilă – Mihai Rapcea”. Să dea click pe acest director şi o poate citi.

Eu am făcut-o acum pentru a doua oară: prima oară exact aşa cum este ea scrisă, cu excepţia orelor, întrucât lucrez şi nu vreau să întrerup serviciul, începând, deci, totul, la ora 20:00, nu dupăamiaza. A doua oară, însă, am combinat-o cu experienţa mea proprie şi pot afirma că a ieşit UN LUCRU EXCELENT, DEMN DE DAT MAI DEPARTE. Iar cei care au doar îndoieli, nu şi exeprienţă trăită, să facă bine să se abţină de la comentarii, şi să ia aminte, pentru că nu ştie nimeni când îi vine ceasul să facă şi el ceeace am făcut eu acum şi mulţi alţii ca mine, poate sute de mii de oameni.

 

SCURTĂ INTRODUCERE:

 

În primul rând contează MEDIUL în care te afli la momentul respectiv şi în care eşti obligat să te adaptezi. La mine, faptul că locuiesc într-un hostel, este important momentul în care încep curăţirea ficatului şi fierii, pentru că pot găsi WC-urile ocupate, chiar când îmi este lumea mai dragă şi s-ar putea să nu îmi placă deloc o astfel de situaţie. Iată deci, cam care a fost la mine unul dintre cei mai determinanţi factori, în afară de faptul că nu vreau să întrerup serviciul sub nicio formă, care m-a obligat să încep la ora 20: 00.

Acuma, pentru că sunt la a doua curăţire, dintre cele 6 pe care hotărât le voi face, la distanţă de aproximativ 30 de zile una faţă de cealaltă, ştiu că trebuie să stăm la verticală, la băutul celor 4 pahare de apă cu sare amară (Atenţie: EPSOM SALT, nu alte produse), adică să ne facem de lucru prin casă, să nu stăm pe loc absolut deloc, dacă se poate, iar la băutul celor 2 sau 3 pahare de ulei de măsline presat la rece, combinat cu suc de citrice, trebuie să stăm timp de 20 de minute CULCAŢI PE SPATE în pat, NEMIŞCAŢI şi CONCENTRAŢI PROFUND, cu toată MINTEA, pe ficatul nostru, ţinând lejer cu palma dreaptă deschisă, fără a apăsa, nu direct pe piele, ci peste un maieu şi pijama, o comprese caldă bine, fierbinte, exact în dreptul ficatului. Eu am folosit o pungă/pernuţă medicinală, cum vrem să-i zicem, plină cu apă clocotită.

Faptul că prima dată trebuie neapărat să ne mişcăm, este ceva bun, întrucât nu trebuie să ne pregătim nimic din timp, ci doar să le cumpărăm pe cele de care avem nevoie: pernuţa medicală, irigatorul, sarea amară EPSOM, uleiul de măsline presat la rece şi citricile. Aici eu adaug faptul că zeama de lămâie este greu suportabilă, întrucât este doar ACRĂ, nu are şi un gust care SĂ TAIE greaţa provocată de grăsimea uleiului, motiv pentru care eu am folosit, la a doua curăţire, zeamă de portocale, iar la a treia voi încerca zeama de grefruit. Adaug doar că, într-adevăr, această zeamă de citrice trebuie să fie bine strecurată şi bine amestecată cu uleiul, într-un borcan cu capac care să se închidă perfect ermetic.

Am pus într-un singur borcan de 450-500ml întreaga cantitate şi am bătut-o de fiecare dată pe nerăsuflate, observând, însă, că zeama de portocale s-a amestecat mult mai bine şi mai uşor, decât cea de lămâie, iar la gust, nu mai spun, mi-a fost ca un balsam, faţă de primul. Dar, cine crede că poate suporta zeama de lămâie, poate să încerce, întrucât reacţia organismului mi s-a părut mult mai „eficientă”, mai „violentă” deci, şi mai benefică, poate, în sensul a ceea ce vrea să însemne şi ceea ce aşteptăm să obţinem de la o astfel de curăţire.

Am povestit prima experienţă mai multor prieteni. Unul însă, care mi-a atras atenţia, folosind termenul de „şoc”, pentru organismul nostru, lucru pe care mulţi îl facem dintr-o greşită de obişnuinţă, nărav ce ne vine tot din partea medicilor, care se feresc să ne informeze exact aşa cum trebuie, aplicând metoda mângâietoare a „sfatului blând”, care nu face bine absolut deloc, în nicio situaţie. Cred şi susţin cu toată tăria, că omul trebuie să se TREZEASCĂ la realitate, atunci când s-a îmbolnăvit, iar asta nu se poate întâmpla decât atunci când aude ADEVĂRUL aşa cum este el, un şoc real, cu care nu mai poate glumi. Cam câte războaie credeţi că ar fi mai câştigat moldovenii, dacă, atunci când veneau turcii, Ştefan cel Mare ar fi mai zăbovit în pat cu nevasta, sau la masă cu boierimea, în loc să sară ca ars şi să adune oştirea? Asta se întâmplă şi cu omul care tratează o boală cu indiferenţă, culcându-se pe urechea cu care l-a auzit pe doctor spunându-i că „nu-i prea grav” sau „nu trebuie să te sperii” de faptul că ai cancer sau o altă boală grea.

Dar mai pot explica şi altfel, pentru a fi şi mai bine înţeles, mai ales de şoferi: Cam cât de „greu” credeţi că îi este unei betoniere, după ce şi-a vărsat balastul din malaxor? Soferul simte imediat că motorul începe să tragă mai uşor! Asta simţim şi noi, după ce vom curăţi ficatul de „balastul” care s-a acumulat în timp, din cauză că noi l-am forţat prosteşte, cu chiolhane, băuturi şi nopţi nedormite.

Sări imediat din adormire, omule, TREZEŞTE-TE LA REALITATE din trândăveala minţii tale, începe imediat să te lupţi cu prostia ce ţi-ai semănat-o în cap singur, şi-ţi VEI RECÂŞTIGA SĂNĂTATEA!!!

 

Iată reţeta aplicată de mine, amintind încă odată, că nu este importantă ora începerii, ci doar INTERVALUL DE TIMP dintre băutul paharelor.

 

Începem prin a ne fixa ceasul, sau telefonul, să ne sune la orele fixe care ne convin nouă cel mai bine, la un sfârşit de săptămână de lucru, dacă muncim, spre exemplu, cum este cazul meu, în care nu se pot urma orele din reţeta amintite:

 

1)-Ora 20:00: Se bea pe nerăsuflate PRIMUL pahar de apă plată, la temperatura camerei, nu de la frigider, nici de la robinet, mai ales în România, unde ştim că ţevăria e aşa cum este, în care dizolvăm bine de tot o lingură obişnuită de supă plină cu vârf de Sare Amară EPSON (Sulfat de Magneziu). Lingura, normal că nu trebuie să fie ca lopata nesătuilor, ci normală, obişnuită, de sorbit supa, nu mare ca alea de pus în ceaune sau în farfurii.

ATENŢIE: Imediat după ce bem, luăm în gură un vârfuleţ micuţ de lingură de miere de albine, pe care nu îl înghiţim repede, ci îl vom ţine cât putem de mult în gură, până se amestecă perfect cu saliva şi se duce singur-singurel pe gât. Este un truc, pe care nu l-a recomandat nimeni până acum pe internet, dintre cei care au practicat o astfel de detoxifiere a ficatului şi fierei, dar pe care eu l-am folosit, la a doua detoxifiere, şi garantez că merge perfect, în sensul că nu am mai avut absolut nicio senzaţie de vomă.

Apoi, timp de două ore, ce le avem la dispoziţie, fără să ne grăbim deloc, începem să ne pregătim toate ustensilele necesare: borcanul cu capac filetat, de 450-500ml, care să fie curat şi pe care îl controlăm, să se închidă bine, etanş, şi în care, apoi, turnăm 200ml de Ulei de măsline presat la rece (adică două doze de câte 100ml, fie separate, fie laolaltă, căci asta nu contează, că nu facem chiar acum farmacie) şi irigatorul.

Acum facem şi ceaiul de muşeţel (dintr-un pacheţel, sau cât cuprindem între degete de două ori, dacă este cumpărat în floare de la piaţă, la 1,5-2litri de apă clocotită), pe care îl lăsăm acoperit la răcit în casă, nu afară.

Tot acum facem şi zeama de citrice, o strecurăm bine de tot şi turnăm din ea 200ml în borcanul filetat (adică două doze de câte 100ml fiecare), peste cei 200ml, adică tot două doze de câte 100ml fiecare, de ulei de măsline.

Dacă tot nu avem ce face, căci, într-o astfel de situaţie şi timpul ăsta trece cam greu, putem să facem orice lucru, numai culcaţi pe pat sau tolăniţi pe un fotoliu să nu stăm. Putem să pregătim mâncarea de a doua zi, să punem maşina de spălat în lucru sau să facem altă treabă prin casă.

2)-Ora 22:00: Se bea, tot pe nerăsuflate, cel de-al 2-lea pahar de apă plată cu sare amară. Luăm iar vârfuleţul de lingură cu miere de albine şi procedăm la fel cu el.

Acum, pentru că iar nu avem ce face, luăm borcanul de 450-500ml, în care am pus uleiul de măsline şi zeama de citrice strecurată, şi îl batem bine, pentru a se omogeniza perfect amestecul. De câte ori ne ridicăm de pe scaun, nu de pe fotoliu şi nici de pe pat, timp de o oră şi jumătate, luăm acest borcan şi îl batem bine, cuprinzându-l mereu cu palmele, pentru a induce compoziţiei temperatura corpului nostru, dar şi multe altele, de care poate nu suntem conştienţi cu toţii.

3)-Ora 23:30: Indiferent că am fost sau nu la WC, mergem chiar acum şi încercăm să forţăm puţin evacuarea intestinului gros.

Apoi, indiferent dacă am dat, sau nu, ceva afară din noi, facem Prima clismă. Temperatura ceaiul de muşeţel, pe care l-am pregătit, se încearcă cu cotul, ca şi baia bebeluşilor, adăugând apă rece, sau caldă, după caz, atât cât este nevoie. Repet: nu ceai, ci apă. Muşeţelul este un foarte bun dezinfectant, dar numai dacă NU ne obişnuim corpul cu el!!! Din moment ce ştim că microbii capătă rezistenţă la medicamente, putem înţelege foarte uşor că acelaşi lucru se petrece şi în cazul folosirii ceaiului de muşeţel ca pe o băutură obişnuită ‒ iată că termenul folosit explică cel mai bine fenomenul care are loc. Susţin că nu este bine să ne obişnuim să bem ceai de muşeţel, în locul altor ceaiuri, dacă nu suntem cafegii, atunci când mergem prin oraş şi intrăm să ne tragem sufletul într-un bar sau o ceainărie.

IMPORTANT: Imediat ce am terminat clisma, aplicăm pe zona ficatului compresea caldă, care poate fi chiar şi o mămăligă proaspăt făcută, cum ne învaţă unii, pentru că se mulează foarte bine pe corp, probabil, învelită într-o pânză nu exagerat de groasă. Eu am folosit o pernuţă medicală, pe care am umplut-o cu apă clocotită. Acestea, de obicei, se vând împreună cu săculeţul lor pluşat. Dacă nu, avem grijă să o învelim chiar noi într-o pânză de cearceaf, o dată sau de două ori, cel mult, astfel încât să o putem suporta cu lejeritate, aplicată peste pijama, nu direct pe piele, deci.

4)-Ora 24:10 (00:00), adică după ce am terminat clisma şi ne-am liniştit. Clisma durează cam 15-20 de minute, fără să dăm rasoleală. Face totul cu mult calm şi cu toată judecata de oameni maturi la minte. Acum avem nevoie de multă, multă linişte. Dacă facem toate aceste operaţiuni sub supravegherea cuiva, care a mai făcut asta şi are experienţă, este bine să fim lăsaţi singuri în cameră. Se bea pe nerăsuflate Primul pahar, sau jumătate din borcanul filetat, în care am pus uleiul de măsline obţinut prin presare la rece, pe care l-am amestecat cu zeama de citrice bine strecurată.

 

ATENŢIE: Imediat ce am băut această jumătate, din toată cantitatea ce am amestecat-o în borcan, luăm iar în gură un vârfuleţ de linguriţă de miere de albine şi NE LUNGIM IMEDIAT PE SPATE ÎN PAT şi MENŢINEM COMPRESA CALDĂ LA FICAT timp de 20 de minute. După cum am mai spus, NU înghiţim mierea, ci o menţinem cât de mult putem în gură, până se amestecă perfect cu saliva şi se duce singură pe gât.

Din acest moment gândul nostru trebuie să fie doar UNUL SINGUR: FICATUL!!! NE FIXĂM ATENŢIA CU TOATĂ PUTEREA MINŢII NOASTRE PE EL. Nu vorbim nimic cu nimeni, iar cine este obişnuit să se roage, este bine să o facă în şoaptă sau în gând, căci, chiar dacă preoţi şi pastorii nu ne-o spun p-aia dreaptă, din prostie, şi momentele de rugăciune nu sunt altceva, decât tot o concentrare puternică şi TOTALĂ pe ceeace vrem să obţinem, însoţite, bineînţeles, de toată mintea, adică, pe şleau, tot MEDITAŢIE PROFUNDĂ înseamnă, doar că nu stăm şi cu picioarele încâlcite, ca budiştii şi hinduşii.

 

5)-Ora 00:30: Se bea tot pe nerăsuflate cel de-al 2-lea pahar de ulei de măsline + zeamă de citrice, sau a doua jumătate din borcanul în care am amestecat iar bine, chiar acum, înainte de a bea, pentru ultima oară, restul de conţinut, după care ne lugim iar pe pat, aplicăm iar compresea caldă pe ficat şi iar reluăm concentrarea asupra lui, făcând tot posibilul să păstrăm această poziţie şi chiar să şi adormim stând astfel, nemişcaţi.

Ne vom trezi la timp, de fiecare dată, când trebuie să mergem la WC. Dar de fiecare dată va trebui să reluăm poziţia aceasta, culcat pe spate şi cu compresea caldă aplicată pe ficat.

Noaptea aceasta nu va fi prea confortabilă, dar nici din cale-afară de grea NU VA FI, încât să zicem prosteşte că „nu vom mai face asta niciodată”! Ar fi o prostie.

Dimineaţa, chiar dacă am făcut somnoroşi 3-4 ture la WC, ne vom trezi devreme. Să zicem la ora 6:00 sau la 7:00, dar eu cred că este cel mai bine să ne punem de fiecare dată ceasul, sau telefonul, să sune la 5:45 sau la 6:45.

Ne spălăm, poate că mai folosim iar WC-ul, după care vom pregăti cel de-al 3-lea pahar de apă cu sare amară bine dizolvată pentru băut.

Şi, hai să zicem că începem la…

6)-Ora 6:00 dimineaţa, exact cum stă scris în reţeta lui Valeriu Popa, republicată şi înbunătăţită de dl Rapcea: Bem, deci cel de-al 3-lea pahar de sare-amară diluată într-un pahar normal cu apă plată, de 150-200ml, după care luăm iar acel vârfuleţ de miere de albine.

7)-Ora 8:00: Bem cel de-al 4-lea pahar de sare-amară diluată în acelaşi pahar cu apă, şi iar vom lua vârfuleţul obişnuit de miere de albine.

 

Nu vom lua niciodată, când vom face această detoxifiere, nu vom lua o linguriţă întreagă de miere, întrucât nu avem interesul să ne îndulcim tot stomacul, ci doar gura, pentru a putea depăşi cu toată uşurinţa momentul de repulsie dat de instinct, căci sarea amară nu-i altceva decât un „purgativ”, adică o „otravă uşoară”, care ne obligă ficatul să îşi dilate la maxim căile biliare, astfel încât să poată elimina o cât mai mare cantitate de fiere, pentru ce oare?, pentru a echilibra şi chiar a depăşi cantitativ, efectul sării, combinându-se cu ea în întestinul subţire. Iată ce corp deştept ne-a construit Mama Natură! Păcat că nu suntem educaţi de mici să îl preţuim. Animalele nu sunt ca noi. Omul, pentru a le putea schimba modul de hrănire, făcându-le DEPENDENTE de mâna lor nenorocită, le-au capturat cu forţa şi prin înfometare, abia-abia, după multe generaţii, au reuşit să scoată ceea ce numin azi „animale domestice”!!! Rezultatul este groaznic, căci şi ele, animalele domestice, suferă de aceleaşi boli ca şi omul…

De aici vine şi impulsul nostru instinctual de repulsie faţă de această sare, motiv pentru care nici nu trebuie folosită mai des decât odată la o lună, timp de 6 luni, după care, dacă mai este nevoie, odată la 45 de zile sau la 2 luni, urmând a mai continua o dată sau de două ori pe an, dacă mai este nevoie, adică dacă mai eliminăm pietre.

 

Dimineaţa aceasta vom începe să eliminăm pietre în cantităţi industriale!!!

Eu, pentru că am folosit îainte de cea de-a doua detoxifiere sucul dat de Valeriu Popa, în combinaţia de 2/3 suc de morcovi + 1/3 suc de mere, am avut privilegiul de a le vedea foarte bine, de a le fotografia şi chiar de a le analiza, pentru acest suc este roşiatic (nu verzui ca cel de mere), iar pietricelele, care sunt verzi-închis, se pot vedea mult mai bine.

 

Un alt motiv pentru care am folosit acest fel de suc, în locul celui de fiere, este acela că mi-am amintit acum, după ce am făcut prima detoxifiere, că, atunci când l-am folosit pentru prima oară, în 1985, pur şi simplu mi-a topit tot ce aveam în ficat. După circa 2-3 săptămâni, la 40 de ani (!!!), alergam mai ceva ca în armată, lepădând pe nebăgatelea de seamă, pe lângă tot ce am avut în ficat şi toate kilogramele ce le aveam în plus ca şi grăsime, din cel care avusesem aproape 100 de kg. Atunci, când am înţeles că nu-i de glumă cu leucemia, de care mă avertizase Valeriu Popa, pe cel mai grav ton, am băut în exclusivitate doar acest suc, timp de 45 de zile, fără a mai mânca absolut nimic. Apoi am mâncat numai CRIDITĂŢI timp de doi ani, de frică, nu doar un singur an, cât mă sfătuise el. Iată ce bun este ADEVĂRUL! Asta s-a întâmplat în vara anului 1985, cu mine, când, din nepăsare, am dat ca un prost în leucemie, cu toate că fusesem avertizat cu 6 luni înainte de Nea OMU’ că o voi face, dacă nu voi lua în serios tot ceea ce mi-a zis să fac, în primele zile ale lunii Ianuarie. Medical, disproporţia aceasta mare dintre globulele albe şi roşii, se numeşte „anemie pronunţată”, sau „cronică”, pentru a nu ne speria, probabil, şi pentru a putea muri ca nişte proşti, mai bine, în loc să ne venim în fire imediat, cu o sperietură zdravănă, care să ne poată salva viaţa, apucându-ne din timp de tratarea acestei grave boli. Dar, de, hai să fim şi înţelegători, nu răi, şi să-i înţelegem şi pe milionarii care conduc industria farmaceutică mondială, că trebuie să vândă şi ei cuiva citostaticele ce le produce, că altfel din ce ar mai putea să-şi plătească toată armata de medici reclamangii din lume, care le face reclama necesară prosperării lor, nu a medicilor, care morşi ei tot ca şi noi, adică tot ca nişte proşti.

Dar, de la a fi „înţelegător” şi până la a te mai lăsa „să mori prosteşte”, din nepăsare, ceea ce în tinereţe, mai ales, pare a fi o chestiune de „tărie” de caracter, vezi doamne, eu cred că depinde de fiecare dintre noi, de seriozitatea cu care ne îngrijim sănătatea şi de agerimea cu care ne trezim la realitate, imediat ce recepţionăm semnalele corpului nostru, respectiv DURERILE ŞI SUFERINŢELE care apar de-a lungul vieţii.

 

Alexandru Tomás-Cervesy Ulth’

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

DIVIDE ET IMPERA versus UNIO GIGNIT IMPERIUM


Acum, la bătrâneţe, căci altfel nici nu cred că se putea, am observat că viața noastră are trei etape:

─Prima etapă, este plină de NEÎNŢELESURI;

─În a doua etapă a vieții, e drept că neînțelesurile dispar încet-încet, dar năvălesc în mintea noastră tot felul de AMBIŢII;

─În a treia etapă, e drept că și ambițiile dispar încet-încet, dar, în locul lor, o categorie de oameni acumulează în minte ÎNȚELEPCIUNE, o altă categorie SATISFACȚII, iar cea de-a treia REGRETE.

Iată de ce, nici „optimiștii” și nici „pesimiștii”, indiferent de țelul ales, nu pot fi pe deplin ÎNȚELEPȚI, ci „isteți” doar, am putea zice, dar cu multă indulgenţă, un fel de „navigatori” care își călăuzesc viața pe principiul alegerilor „oportune”, dintre „bine” și „rău”.

Actuala CRIZĂ MONDIALĂ, a pornit de la conflictul de interese dintre adepţii filozofiei DUALISTE şi cei ai filozofiei CONSERVATOARE, dualiştii dorind să stăpânească peste gândirea umană în continuare, cu principiul ei învechit, dar de bază, „Divide et Impera”, lipsit de logică, de-a dreptul ridicol pentru judecata oricărui om normal la minte, conștient de adevărul care a demonstrat vreme de aproape 8000 de ani, de la Moise încoace, că ceea ce pare a fi „bun” pentru cineva, este în realitate „rău” pentru altcineva, iar conservatoriştii dorind o revenire a omenirii treptată, dar continuă, la forma ei de ÎNCEPUT, la acel ÎNCEPUT care a fost înaintea tuturor începuturilor existenţei noastre care ne-au marcat istoria şi al căror principiu este „Unio gignit Imperium”.

Cu alte cuvinte, nicio şansă de salvare a noastră de la… autodistrugere, întrucât Înţelepţii au fost minoritari dintotdeauna şi ascultaţi din ce în ce mai puţin de generaţiile tinere, iar azi şi dispreţuiţi chiar, din cauza optimiştilor şi pesimiştilor, care seamănă erori în Mass-media, exprimându-şi exeprienţele trăite de-a lungul vieţii lor, sub forma unei „înţelepciuni” moderne…

Alexandru Tomás-Cervesy Ulth’

 

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

În căutarea ta, Fericire…


Într-o zi,

am aflat că exişti, fericire,

şi ţi-am dat, mi-amintesc…

− cu câtă nerăbdare −,

imediat întâlnire…

Ai întârziat, poate…

Sau n-ai putut să vii…

Cine ştie?

Însă eu, am început să te caut.

Dar, cum abia auzisem de tine,

neştiind, deci, prea clar…

…cine eşti? …cum arăţi?

…şi-unde eşti, fericire?,

n-am reuşit, desigur, a da de tine,

deşi întrebam în dreapta şi-n stânga,

şi te căutam peste tot:

şi în cele lumeşti, şi în cele divine.

 

Încet-încet, m-am împăcat, cu gândul,

că-i normal să nu te pot găsi,

din moment ce nu ştiam prea mult,

ba chiar… mai nimic, despre tine.

 

Şi-au trecut anii!…

 

Am mai crescut şi de-acuma

ştiiam… oarece, despre tine.

Observam că exişti

în colege de clasă şi în fete vecine…

Atunci iar ţi-am dat − mi-amintesc −,

imediat-imediat întâlnire!…

Dar, tu iar ai întârziat sau

poate, iar n-ai putut să vii…

Eu, însă – normal −, am continuat să te caut…

Întrebam peste tot în dreapta şi-n stânga:

…Cine eşti? …Cum arăţi?

…Unde eşti, fericire?

Nimeni, însă, nu a putut

să mi te arate exact:

…nici în ceeace-i artă,

…nici în ştiinţe exacte,

…nici în cele lumeşti şi

…nici în cele divine.

 

Şi-uite-aşa, mi-au mai trecut anii!…

 

M-am maturizat şi

de-acuma credeam

că te ştiu foarte bine.

Aşa că, imediat,

iar ţi-am dat − mi-amintesc −,

într-o zi, întâlnire.

Dar, iar ai întârziat sau,

poate că iar n-ai putut veni

să te-ntâlneşti cu mine…

Sau… Cine ştie?…

 

Îmi amintesc cum am plecat,

dintre ai mei, în lumea largă,

de-atunci de ruşine…

Nu eram eu prea sigur,

dar începusem să bănuiesc,

că tu joci „va-ţi-ascunselea”, cu mine.

Şi totuşi continuam să întreb:

…Cine eşti? …Cum arăţi?

…Unde eşti, fericire?

Te citeam prin romane,

te vedeam peste tot:

în sculpturi, în picturi

şi-n mulţimea de filme…

Dar nu puteam dobândi,

ce-mi doream eu să am, prin tine:

Să te am lângă mine,

zi şi noapte, la greu şi la bine!

 

Şi-uite-aşa… mi-a trecut viaţa, aproape de tot!…

 

Ascultam despre tine ce spun alţii:

…cine eşti, …cum arăţi,

…şi-unde eşti, fericire?

Ascultam preoţii şi pastorii, artiştii,

scriitorii şi regizorii de filme.

Te visam  ascultând,

stând cu gândul la tine…

 

Anii însă, nu mă cruţau:

îi simţeam cum se scurg,

zeci şi zeci, încontinuu,

ceas de ceas,

cu iuţeală, din mine…

 

Într-o zi…

chiar am hotărât să nu te mai caut!

 

Eram sigur că tu,

de fapt, n-ai întârziat,

Ci, pur şi simplu,

NU AI VRUT SĂ VII SĂ MĂ VEZI,

când îţi dădeam întâlnire…

Şi, resemnat, începând de-atunci,

mi-am luat gândul de la tine…

Nu te-am urât şi nici nu te voi urâ,

pentru-atât, cât ai râs

şi pentru cât ţi-ai bătut joc de mine.

 

Am plecat resemnat, mai departe.

Continuam a trăi,

dar nu pentru a te mai căuta,

ci pentru a-mi găsi, ce de-acum,

îmi doream cel mai mult:

Un loc liniştit, într-o ditamai lume!…

Cei din jur: preoţi şi pastori,

artişti, scriitori şi regizori de filme,

continuau să te-arate

şi să pălăvrăgească de tine:

…cine cred, …cum cred,

…şi-unde cred ei că eşti, fericire?

Dar eu, nepăsător de palavrele lor,

traversam oceane şi mări, continente şi ţări,

fără să mai vreau nicio clipă măcar,

să întreb, să vorbesc,

sau s-aud iar de tine.

Eram şi cu gându-mpăcat,

că ai vrut – uite-aşa! −,

timp de-o viaţă(!!!),

să-ţi baţi joc şi de unul ca mine…

 

Culmea e că, atunci,

când credeam c-am scăpat,

de patima de-a gândi

tot mereu către tine,

exact când îmi găsisem

chiar şi locul dorit,

în care pân’ la moarte-mi doream,

să nu mai aud nicio vorbă de tine,

…chiar atunci te-am găsit

şi-am aflat că exişti, FERICIRE!

 

Ba, mai mult − pot să spun,

căci urechile mi-au auzit

şi-ochii mei au văzut −,

că şi tu, chiar doreai să trăieşti

într-unul ca mine,

pân’ la moarte, în mine,

şi la greu şi la bine!

 

………………………………………………………….

 

Mărturisesc că,

imediat ce-am simţit că exişti,

nu-ntr-o ditamai lume,

ci că eşti chiar în mine − E normal, vă spun drept! −,

am crezut imediat că şi ea e ca mine:

sătulă de căutat şi-ntrebat,

într-o ditamai lume,

despre unul ca mine:

în dreapta şi-n stânga,

prin clasă, prin şcoală,

prin prieteni şi fete vecine,

prin preoţi şi pastori,

prin artişti, scriitori

şi regizori de filme:

…Cine eşti, …Cum arăţi,

…om sărman, doritor de iubire?

 

Şi-am mai văzut că,

după-atâtea amăgiri,

ce-a trăit şi ea − Fericirea de Sine −,

tot mai păstra, sărmana,

în lăuntrul din mine,

ceea ce eu simţeam,

ca şi fire, că-mi vine:

…şi respect cuvenit,

…şi-ajutor mult dorit,

…şi orice ne dorim,

în ce-i dragi, să mai fie,

moştenire din Daci,

să trăim pentru Ţară,

răspândiţi toţi prin lume,

nu doar ieri, sau doar azi,

ci şi-n vremea ce vine!

 

Alexandru Tomás-Cervesy Ulth’

(15 August, 2012, Madrid, Ruidera)

 

*@*

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Iisus, Fiul OMULUI!


 

Religiile, chiar dacă diferă în conţinut, absolut toate ne învaţă unul şi acelaşi lucru, prin preoţi, care se mai numesc şi „învăţători”: Să fim supuşi şi să ne închinăm cu tot sufletul, cu toată puterea şi cu tot cugetul (cu toată fiinţa noastră), unui Dumnezeu Unic, pe care Moise, autorul Torei, precum şi autorii celorlalte cărţi ale Bibliei, Îl supranumesc „Creator” şi totodată „Dumnezeul lui Israel”.

Iisus, însă, i-a învaţat pe oameni să nu se închine TATĂLUI Ceresc prin Temple, ci să intre în odăiţa lor, să încuie uşa după dânşii şi să se roage Lui în ascuns, „iar TATĂL, care îi vede din ascuns, îi va auzi şi le va răspunde din ascuns.”

Oare cine ne învaţă de bine şi cine ne învaţă de rău: Preoţii sau Iisus?

Chiar dacă Evangheliile, scrise de ucenicii autentici ai lui Iisus, au fost modificate, pentru a fi cât mai asemănătoare cu Vechiul Testament şi pentru a servi unei noi religii, adică Religiei Creştine, ADEVĂRUL, iată că nu a putut fi distrus în totalitate de Preoţii adunaţi la Niceea 325 de ani mai târziu, ci doar „ascuns” printre litere şi cuvinte.

Un astfel de exemplu găsim şi în Evanghelia scrisă de Ioan, care, la cap. 8, versetele 23-27, descrie una dintre discuţiile purtate de Iisus cu iudeii trimişi special de marii preoţi, ca să-L ispitească, să-L prindă cu vorba şi să-L poată osândi:

Voi, sunteţi de jos – le-a zis El -, Eu sunt de sus. Voi sunteţi din lumea asta, Eu nu sunt din lumea asta.

„Cine eşti tu?, L-au întrebat ei.

Ceea ce de la început v-am spus că sunt.” (adică FIUL OMULUI, nu „Fiul lui Dumnezeu”, cum au modificat pe alocuri preoţii de la Niceea, pentru ca oamenii să confunde ceeace este REAL cu ceea ce vine din imaginaţie). Am multe de zis despre voi şi multe de osândit în voi, dar Cel ce M-a trimis este ADEVARAT (nu închipuit), şi Eu ceea ce am auzit de la El, aceea spun lumii.

Ei, însă, nu au înţeles că El le vorbea despre TATĂL.”, spune evanghelistul Ioan, nicidecum despre Dumnezeu.

Exact de această confuzie au profitat, profită şi vor profita şi în viitor preoţii, atâta timp cât pe pământ vor exista creduli. De la TATĂL ceresc, vine sămânţa de OM, iar de la Elohim, God, Gott, Bog, Dios, Allah etc., vine credinţa mozaică, creştină şi mahomedană. Evangheliştii au scris că Iisus nu le vorbea oamenilor din ceea ce a citit în Cărţi, ci din ceea ce a auzit direct de la TATĂL Său ceresc, adică de la TATĂL tuturor taţilor de pe pământ, din care ne tragem şi noi, toţi oamenii, exact cum se trag toate vietăţile existente dintr-o sămânţă a lor, specifică fiecărei specii în parte.

Noi, însă, vorbitorii de limbă latină, specifică zonei Munţilor CARPAŢI, ar trebui să ţinem cont de credinţa care ne vine din moşi-strămoşi, adică de la cei din care se trag DACII, prin care moştenim denumirea de „Dumnezeu”, atribuită Divinităţii create de dogmatologi, care, ca şi Numele lui Iisus, în limba noastră, este un cuvânt compus: „Dum-ne-zeu”, ceeace în latină înseamnă „Totuşi-ne-zeu”, o negaţie clară referitoare la existenţa vreunei divinităţi (respectiv a zeilor sau a Zeului zeilor), adică exact ceeace a lăsat scris şi ucenicul Ioan, despre ceea ce Iisus încerca să le explice iudeilor, privind diferenţa dintre un TATĂ real şi un Dumnezeu dogmatic, pe care dogma ni-l înfăţişează tot ca „tată”, dar nu pentru ni se trage sămânţa de la El, ci pentru că ne-ar fi suflat în nări suflare de viaţă. Aşa cum circulă întrebarea referitoare la găină şi la ou, referitor la oameni, circulă ideea că prima pereche de oameni nu ar fi putut avea buric. S-au făcut şi filme, după imaginaţia de nestăvilit a regizorilor.

Cel mai bine ar fi să nu credem în nimic, din ceea ce născoceşte imaginaţia unor oameni, ci să ne sprijinim logica şi credinţa numai pe Realitate, adică numai pe ceeace vedem cu ochii noştri şi pe ce auzim cu propriile noastre urechi.

 

Săptămâna trecută, fiecare dintre noi am celebrat cum am vrut Paştele: Unii dintre noi amintindu-şi că trebuie să mănânce o friptură de miel făcută la grătar şi să bea o bere sau mai multe cu prietenii la iarbă verde, alţii să mănânce friptura de miel aşa cum le-a lăsat Moise scris în Tora, îmbrăcaţi şi gata de plecare, amintindu-şi astfel cum au făcut străbunii lor înainte de a trece Marea Roşie spre Ţara Promisă, iar noi, creştinii, amintindu-ne cum preoţimea acelor vremuri s-au dus cu bâte şi ciomege să-L prindă pe Iisus, ca pe un tâlhar, deşi El nu a tâlhărit pe nimeni, amintindu-ne cum L-au judecat, L-au condamnat de blasfemie la adresa Divinităţii lor dogmatice, condamnându-L pe nedrept la moarte pe cruce de lemn, deşi ucenicii au scris clar că ei, de fapt, erau cei care nu înţelegeau, sau doar se prefăceau că nu înţeleg, ceea ce le spunea El despre Sine însuşi că este, Fiul OMULUI, Fiul unui TATĂ Ceresc, nu al unui Dumnezeu născocit de dogmatologi, de cei care crează dogme şi impun oamenilor Noi Ordini Mondiale. De fapt şi Numele Său, chiar asta vrea să ne transmită: „Iisus”, care în limba noastră este tot un cuvânt compus, care exprimă exact ceea ce s-a întâmplat atunci: „Îi-sus”, cum zic ardelenii, sau „Ii-sus”, cum zic moldovenii, ceea ce înseamnă „este sus”!!!

 

Istoria Omenirii aminteşte că atât Mozaicismul, cât şi Creştinismul şi Mahomedanismul, sunt pline de sânge nevinovat, Arsenie Boca fiind un exemplu de OM condamnat pe nedrept, ca şi Iisus, tot de preoţime, Arhiepiscopul României, Iustinian Marina, făcând cu el exact ce Ana şi Caiafa au făcut cu Iisus. În zilele noastre, un alt mare preot ordinar, Daniel, nu s-a sfiit să scrie pe icoanele cu Arsenie Boca „Votaţi Ponta”, adică pe comunişti. Ţinând cont că o astfel de faptă urâtă nu a pustiit dintr-odată toate bisericile ortodoxe, putem deduce cu claritate că oamenilor săraci nu le place ADEVĂRUL, ba chiar le place să fie minţiţi şi înşelaţi.

În concluzie, ca în toţi anii precedenţi, şi acest Paşte a făcut să renască o anumită speranţă în fiecare dintre noi: În unii speranţa că dacă vor mânca şi vor bea până la loc comanda, le va fi mai bine tot anul, în alţii, speranţa că în sfârşit, datorită credincioşiei străbunilor lor, şi-au putut relua în stăpânire ţara, şi în viitor vor putea pune stăpânire peste întreaga lume − de ce nu, dacă tot au un aşa de „puternic” Elohim (!?), iar în noi, creştinii, speranţa că prin moartea şi învierea lui Iisus vom intra în Împărăţia Cerurilor şi, respectiv, în Viaţa Veşnică, adică în ceva imadinar, nicidecum Real.

Iisus nu a scris nimic despre ADEVĂR cu mâna Sa, şi, cum era normal, nici ucenicii n-au făcut aşa ceva, tocmai pentru ca preoţimea să nu poată să-L TĂLMĂCEASCĂ. Ucenicii lui Iisus, au scris DESPRE Iisus şi despre ce s-a întâmplat cu El atunci, iar, începând de la Pavel, numit şi cel de-al 13-lea apostol, preoţimea doar asta au putut tălmăci şi transforma în religie profitoare, toate bisericile fiind numite şi „pauline”, întrucât urmează practic orânduiala lui Pavel, nicidecum pe a lui Iisus, în care absolut toţi pretind că cred, dar numai cu vorba, nu şi cu fapta.

Faptul că unii vor să creadă în ceeace învaţă preoţimea prin şcoli, sprijinindu-şi credinţa pe dogmă, nu pe REALITATE, este treaba lor. Dogmele au fost concepute din interes, atât în sensul bun al cuvântului, după care ne învaţă preoţii cinstiţi, cât şi în sensul rău, din păcate, cum vedem că fac preoţii ordinari, care prin faptele lor chiar, demonstrează că Dumnezeul despre care învaţă ei pe băncile Institutelor Teologice, nu există.

Realitatea este că, Învăţătura lui Iisus, este „scrisa” în firea noastră, adică în INSTINCT, şi, deci, o moştenim prin naştere. Normal ar fi ca noi să credem în ceea ce vedem că există în REALITATE, în firea noastră, ca oameni: Oricât de rău ar fi un copil, un tată adevărat nu-i va cere niciodată să i se închine sau să-i fie supus, ci doar să-i fie ASCULTĂTOR. Dar, şi dacă nu-i va fi ascultător, un tată adevărat, dacă nu l-a putut corecta nicicum, atunci îi va suporta şi ierta absolut toate relele săvârşite împotriva sa, uneori chiar şi bătăile primite de la propriul său copilaş, iar la sfârşit, tot cu gândul la el va închide ochii pentru totdeauna, înlăcrimat şi îndurerat, regretând profund că acesta nu a vrut să-i ofere bucuria de a-i asculta sfaturile (nicidecum „poruncile”) şi de a-i urma învăţăturile.

Deci, din moment ce în absolut toate scrierile sacre scrie negru pe alb că, pe toţi aceia care nu se supun, nu ascultă şi nu se închină lui Dumnezeu, Dumnezeu însuşi Îi va BLESTEMA, iată, cât de simplu putem înţelege, dacă vrem, că „Satana”, practic, nu există, şi că ADEVĂRATA sursă a răului, a aşa-zisului „blestem”, este chiar dogma!!!

Aceasta este diferenţa dintre un TATĂ ADEVĂRAT şi un „Dumnezeu-tată” imaginat, diferenţa dintre REALITATE şi închipuire, diferenţa dintre ADEVĂR şi minciună.

 

Alexandru Tomas-Cervesy Ulth’

(Londra, 20.04.2017)

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Alexandru Toma Cervesy Blog

Crucea din Bucegi

Azi mă plouă iar cu stele,

…peste timpul nostalgiei:

Ploaie-n stele cu inele,

planetare pietricele,

…cad, iar eu atent le prind

şi le-aşez, la rând, cu rost,

amintiri şi ani la rând,

de la mine, ce azi sunt,

la sămânţa-om ce-am fost…

Zbat-răzbat necontenit,

spre-a descoperi Lumina,

zi-de-zi călătorind,

cercuind-încercuind,

lumea-ntreag-orbecăind,

pe orbita-ntunecată-a

dezmăţatului pământ…

Exilat de exilaţi,

plângându-mi de ţară dorul,

străbat zilnic seara cerul…

De ce m-ai însufleţit?

– îmi „cert” Tatăl-Creatorul…

Căci acum, însingurat,

parcă m-a abandonat…

…Lăcrimând, îngenunchiat,

cat cu ochii-n bolta-albastră,

spre-a-mi găsi aceea astră

(…prin atâtea galaxii!?),

cari să-mi spună: …Cine sunt?

…Ce să fac? …Şi cum să fiu?

…De-am venit, unde mă duc?

Mult mai mort, decât mai viu,

pier în mine idealuri:

Mamă, când o să ajung,

să mă întâlnesc cu tine,

să-ţi sărut mâna plângând?

Tu, cu tata şi cu Vali:

Aşteptaţi, încă puţin,

c-am să vin şi eu…

Vezi articolul original 127 de cuvinte mai mult

Legătură | Publicat pe de | Lasă un comentariu

Pentru unii-s „fir de iarbă”…


Crucea din Bucegi

Pentru unii-s „fir de iarbă” şi mă calcă în picioare:

Dar cu cât ei mă strivesc, cu-atât eu mă fac mai tare!

Dacă m-ar tăia o coasă, dacă m-ar umbri un pom,

eu, din rădăcină, vreau, s-arăt lumii că sunt Om.

 

REFREN: Cât ar fi lumea de rea,

de-ar mai bate şi-azi piroane,

Om, rămân, pentru că vreau,

să fiu lângă Tine, Domane!

 

Zicând „Dumnezeu e Mare”, preoţii, Ţara-mi trădează,

politicienii-o fură, de noi nu se-nteresează…

Noi, indiferent de crucea ce-o purtăm prin lumea mare,

pentru că vrem să fim Oameni, crucea, importanţă n-are.

 

Ca planeta mea, de-aş fi, stăpânită de-un Zeu Mare,

scoţând din mine, cu forţa, tot ce crede că-i „valoare”:

Oricât m-ar secătui, când, pe Marte, va ajunge,

OM, vedea-va-n Univers, iar, pe el şi preoţii, cruce!…

 

Alexandru Tomas-Cervesy Ulth’

19.03.2016, London.

 

***

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu