La steaua care-a răsărit, …în 15 Iunie 1889


Eminescu-Luceafarul Poeziei romanesti!

Un vis mai am: să zbor grăbit,

până la Eminescu:

Luceafăr, drag, nemărginit,

al graiului meu Astru!

În fiecare an, când vine,

omagierea sa,

misterios renaşte-n mine

dorinţa de-al vedea…

Cum m-aş putea – de ani gândesc! –

’nălţa de pe Planetă?

Nu-s Superman… Sunt om sărac…

N-am bani, eu, de Navetă!…

O, câte nopţi, în rugi, pios,

…doar-doar, m-ajute Domnul,

căci, deşi par necredincios,

ştiu clar, că-n tină-i „omul”…

…Şi-odat’, ca-n vis, materia,

’ncepu a se ’nălţa!

Cu praf cu tot, ca… pulberea,

mă-nalţ şi eu cu ea…

Ridic speriat, o mână-n ’nalt,

cu pumnul strâns, ţinând…

Şi-ntins… ca arcul de-ncordat,

de Terra mă desprind.

Nu-i fizică, cu-a sale legi:

Toate pe dată pier!

Mă depărtez de-oraşe-ntregi,

zburând… pluteam pe Cer.

Speriat, încerc, echilibrând,

’ndreptându-mă spre astre,

să mă învăţ, zburam să-l văd,

străpungând zări albastre…

Ca fulgerul neobosit,

un „flash” eram, lumină…

Ca îngerul eram-de-albit,

desprins de tot de tină!…

Stea după stea tot depăşeam

în zbor, ca o nălucă,

însă, spre-aceea ce-o ţinteam,

aveam să mai zbor încă…

Nu mai simţeam că-s obosit,

zburând cu ani lumină…

Nu mai ştiam nici ce mai sunt:

Ţărână sau lumină?…

Un satelit imaginar,

cometă, sau… doar undă…

Ce iute zbor? Ce mare har?

Habar am de… secundă!…

Şi-a fost să fie, cum n-am vrut,

căci, iată, m-a oprit…

Înger? Sau ce-i? Un… „chip cioplit”,

din stâncă, parcă, rupt:

Te-ntreb, dar vreau să nu te temi:

Ce cauţi, tu, aici?

Şi cum de ţi-ai ieşit din vremi?

Te rog, să te ridici!…

─La Eminescu-aş vrea s-ajung!

La Geniul… – zic cum ştiu −

…la Moldoveanul meu, din gând:

(…Şi-ncerp să i-l descriu)

E „fiu” de Demiurg – zic unii −,

cu-o frunte lată-aşa!

„Părea aşa de-absent…” – zic alţii…

Părea, dar nu era!…

Buze subţiri, nas fin, uşor,

bărbia-aşa  rotundă…

Confirmativ! Întrebător?

Om… rezervat! Mult încă!

Îndurerat, îndurător:

Când toţi vorbeau, tăcea!…

Iubea pe toţi din jurul său

şi, mai mult, ţara sa.

Ochi mulţumiţi, cutezători,

sclipind de inspiraţii,

ce se umbreau, adeseori,

de multe palpitaţii…

Cel mai măreţ Poet era,

deşi în haina-i veche,

„Einstein” modest, azi, mi-ar părea,

Poetul ne-pereche!

Să mă-nţelegi, a fost, îţi zic,

un om şi jumătate,

ce-avea de toate… în nimic,

iar, în nimic, de toate!

O, pământean trist şi plăpând

cred c-ai greşit adresa,

căci eşti în Cer, nu pe pământ:

Ce vrei tu-i vice-versa!

 

Pe-aici Eu nu am muritori…

Dar, văd că zbori, străine!

Mai plimbă-te, deci, până-n zori,

şi dute-apoi… cu bine…

 

Te las să-l cauţi, cât doreşti,

prin astea… ale Mele,

da-ţi spun: Ce cauţi, nu găseşti!

N-am muritori prin ele

 

O stea de-ai căuta… mai zic,

ţi-aş fi găsit-o iute!…

Aş fi putut să-ţi fiu şi ghid,

spunându-ţi… cum? şi… unde?

─Hyperion, Sfinţia Ta!

E scris în poezie…

Hyperion… spui tu, aşa?

Acesta-i… da!… Luceafăr!

Of, ce probleme-mi tot făcea…

Ţi-l spun: De ce să-l apăr?

 

Nu sta nici-cum unde-i spuneam

să stea, pe… calea sa…

Cu muritorii-l tot găseam:

Tot printre ei umbla!

 

Şi-o fată… − cum de reuşea? −,

să-l tot ademenească,

Mi-l tot chema şi… uite-aşa,

’ncepu să şi-o dorească!

 

Odată a-ndrăznit – cum ştii –,

să vină şi să-mi ceară,

în schimbul nemuririi lui,

o… zi de primăvară

Să-l fac – zicea −, dar din pământ

Era îndrăgostit!

Auzi la el: Să-l fac din… lut,

ca… „cea” de pe Pământ!…

 

─Cunosc… Sfinţia Ta, ce-zici:

Cunosc povestea lui!…

Românii-s… – de! −, oameni… romantici:

Ne place versul lui!

 

Şi-acuma iartă, dac-ai vrea,

a mea nesocitire,

de-atoatăcunoştinţa Ta:

Nu-s demn de osândire!…

Zadarnic văd cum omu-ncearcă

să creadă în ceva,

căci, iată, omenirea toată-i

nimic, în faţa Ta!

…………………………………………………………………………………………….

…Aşa vorbeam cu El, încet,

când iată-a apărut,

un alt „chip” lângă noi, smerit,

la vorbă şi la port…

Avea păr negru-n plete lungi,

şi-n ochi, întrebător:

Ce cauţi, om pierdut, pe-aici?,

îmi zise-ncetişor…

─Pace bună, Mare Astru!

Eu aşa… ca pământean,

caut pe-acest Cer albastru’

„Astrul Eminescian”…

Precum spun, l-ai şi văzut!

(Tată, rog a mă  lăsa,

să vorbesc puţin, în tihnă,

cu-acest om din… ţara mea.)

…Şi se depărtă Stăpânul,

lăsându-mă a vorbi

cu iubitul meu Luceafăr…

Iată-l a-mi filozofi:

Am fost odată, ca-n poveşti,

îndrăgostit de-o fată,

chiar dacă ea-mi zicea că sunt

„cam rece, câte-odată”.

 

De-aici, de sus, de unde sunt,

din veşnicia toată,

acuma, precum vezi, nu mint:

Eu am altfel de Tată!

 

Era frumoasă, cum să-ţi spun:

Un îngeraş de fată!

Dar seara, în odaia ei,

sta veşnic întristată…

 

Cum ştii, ea… una la părinţi

şi mândră-n toate cele,

părea „Maria” între sfinţi,

o „Lună” între stele!

 

Văzând-o nopţi la rând plângând

şi tot mai supărată,

mi-am zis că eu, de-o voi iubi,

o fericesc, pe dată!

 

O vină avea… graiul – cred eu −,

în care îmi vorbea,

doinindu-şi trist, cu patos greu

singurătatea sa…

 

Şi ea privea, mereu, cum eu,

răsar şi-i strălucesc

în noapte-acea fereastră-a ei,

dorind să îi vorbesc!

Cum mă vedea c-apar pe Cer,

mă şi chema-n suspin…

Cu ochi, cu glas şi trup cerea,

în viaţa ei să-i vin.

 

Chemarea ei, când auzeam,

îndat’ uitam de toate,

şi-n sinea mea, eu, chiar credeam,

că a iubi, ea, poate!

Priveam uimit, din sfera mea…

Cât sufeream? Nu-ţi spun…

De dragul fetei de-mpărat,

eram, deja, nebun!

 

Mi-a căzut dragă, recunosc!

…Sătul de nemurire,

doream şi eu − ţi-mpărtăşesc:

Doream să îi fiu mire!

 

Şi-odată, când iar m-a chemat,

aprins aşa de tare,

m-am hotărât, n-am mai răbdat:

M-am aruncat în mare!…

 

Apoi ieşind, plutind uşor,

i-am apărut în prag,

în chip de tânăr voievod,

în mână, cu-n toiag.

 

Şi-am început, eu, a-i vorbi,

…de Cer, de-o lume-aleasă,

rugând să-şi lase lumea ei,

să-mi poată fi mireasă!

De două ori m-am dus la ea,

nebun de-aşa iubire…

O stea… lăsându-şi lumea sa

şi care-n Mare piere…

M-am dus, apoi, la Creator,

purtând în piept iubirea

acelui chip fermecător,

să-mi ieie nemurirea:

 

„Din haosul ce m-ai făcut

− i-am zis, sătul de haos:

Te rog să-mi dai un chip de lut

şi-o clipă de repaos!”

Dar cum putea Înţelepciunea

să-mi dee ce-i ceream,

când eu habar n-aveam pe cine

atât de mult iubeam?

Mă luă Stăpânu-ncet de umeri

şi-mi spuse părinteşte:

„Dar pentru cine, vrei să pieri,

de pe pământ? Priveşte!

Să-ţi mai repet ce am văzut,

eu, la iubita mea?

Cum ştii: De… cum am dispărut,

un „lut” îmbrăţişa

─Această strălucire-a ta,

ce-i drept, nu-i prea umană:

Din lumea noastră, ne pari Stea,

chemându-ne-n Nirvană!

De aproape, însă, eşti… aşa:

Un om cam… întristat!

Precum e seara Luna mea,

eşti şi tu-nsingurat…

Lumina-n schimb, din vremi străvechi,

pulsând ca Farul Mării,

ţâşneşte viu din ai tăi ochi

pe cerul negru-al serii!…

Te-ntreb: Cum te-ai putut lăsa

Vrăjit de-o… aparenţă?

Chiar tu, cu-aşa splendori în jur

şi-atâta frumuseţă?

Şi toate vor a-ţi lumina!…

Mă crezi? Nu-ţi caut vină!

Te-ntreb: Cum te-ai putut lăsa

minţit de-o… Cătălină?

Aşa crezi tu, c-am fost… „minţit”?

Te-nşeli amarnic, frate!

Treci cu privirea de-asfinţit,

că-n noapte se văd… toate.

 

Eu sunt o „piatră” pe-acest Cer,

c-aceste „pietricele”…

Romanticilor, suntem, sper,

„misterioase stele”!

În rest, abia-i mai încântăm,

câte-o zi-n an… − Mint, oare?

Lumina? Iată-i: Ne mirăm,

cum cred şi-n… „lumânare”!…

 

…Priveam, din locul meu, uimit

(Să cred nici azi nu-mi vine!…),

cum el o săruta flămând,

iar ea privea spre mine:

 

„Cobori în jos – zicea plângând −,

alunecând pe-o rază,

pătrunde-n viaţa mea şi-n gând,

norocu-mi luminează!”

Spune-mi: Tu, te-ai fi coborât,

de-aici… acolo-n Mare,

când dragostea-ntr-un lut

înseamnă-mbrăţişare?

─Te recunosc al meu Luceafăr!

Odă-ţi aduc, te cânt:

Eşti simbol veşnic omului

romantic, pe Pământ!

…………………………………………………………………

Avea dreptate, Astrul meu,

mai mult decât se poate:

Din înălţimea Geniului,

altfel le vezi pe toate!

…M-am despărţit de Steaua mea,

cătându-mi zarea sumbră,

pe când şi soarele zânea,

din conul cel de umbră.

Cu ani lumină, cu el în gând,

’napoi… şi trist… zburând,

nici nu mai ştiu, nici cum, nici când,

ajuns-am pe Pământ!…

Alexandru Tomás-Cervesy

***

Anunțuri

Despre alexandrutomascervesy

I am who I was born tot be!
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s