ANTROPOZOFIA


NOTE DEFINITORII:

(1)-ANTROPOZOFIA:

  • În sens religios, Antropozofia este, la ora actuală, ultima Conceptie teozofică de Credinţă, filozofică şi mistică; a apărut spre sfârşitul sec. XX, iar susţinătorii ei pretind că, înlocuirea lui „Dumnezeu” cu „Fiinţa Umană Divinizată”, este cea mai înaltă treaptă a Religiei, poate chiar ultima. Trebuie amintit faptul că vechile forme de religie şi credinţă s-au dovedit rând pe rând, în timp, că nu au capacitatea de a revela adevărul căutat de oameni, privind natura Dumnezeului evocat de ele, ca şi promotor al întregii Existenţe. Isus a fost un puternic reformator al Iudaismului mozaic, exact cum şi Buddha a fost pentru Hinduism, cu circa 500 de ani înainte. Susţinătorii formelor vechi, pot motiva, desigur, că, la aceştia şi la susţinătorii lor (la protestanţi şi neoprotestanţi), este vorba de „necredinţă”, dar nu este chiar aşa, pentru că este mai simplu pentru ţoţi să vedem paiele din ochii celor din jur, decât bârna din ochiul nostru. Trist este faptul că, în loc să înlăturăm definitiv ce ne dezbină, în timp ce noi formăm tabere opuse, contrazicându-ne şi războindu-ne, filozofii dogmatologi culeg de la fiecare idei şi dospesc o nouă formă religioasă. Există câteva afirmaţii ale lui Isus, amintite de ucenicii Săi autentici, de genul „Eu şi Tatăl, una suntem!”, sau „Cel ce Mă vede pe Mine, vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine!” etc., plus faptul că, de când există ea, latina „vulgară” (conservată în dialectele locuitorilor din jurul Carpaţilor), arată tuturor că Dum-ne-zeu înseamnă „Totuşi-ne-zeu”. Peste toate acestea mai vine şi comportamentul execrabil al preoţilor hoţi şi hrăpăreţi, existenţi în absolut toate formele religioase, care demonstrează cu vârf şi-ndesat „atotputernicia” Dumnezeului lor teoretic!!! Toate acestea la un loc, alimentează Antropozofia − această nouă concepţie religioasă −, şi dau practic apă la moară filozofilor care-i pitrocesc şi întocmesc dogma, pregătind-o pentru a servi Noii Ordini Mondiale, drept unealtă religiasă de manipulare în continuare a maselor largi de oameni.
  • ●În sens laic, Antropozofia este o Cale de Cunoaştere a Omului, a Lumii ce-l încomjoară şi a întregii Existenţe, cale ce vrea să ţină cont şi de aşa-numitele dimensiuni „spirituale” ale acestor subiecte. Aici trebuie menţionat faptul că, această cale, încă nu poate fi considerată a fi şi „ştiinţifică”, întrucât lumea ştiinţifică crede că „energia corpului uman” este una şi aceeaşi cu ceeace lumea religioasă numeşte „duh” (spirit) sau „suflet”, iar lumea religioasă consideră că aceste însuşiri ar fi diferite, atât între ele, cât şi faţă de ceeace lumea ştiinţifică numeşte „energie”.

 

Realitatea demonstrează că dogmele sunt cele ce au denaturat concepţia despre „adevăr”, atât de grosolan, încât azi „Adevărul este după cum şi-l face omul!” − spune un proverb popular. În mod normal, dacă adevărul nu ar fi ajuns să fie definit eronat în mod intenţionat, astfel încât să depăşească limita logicii, atunci chiar şi legile sociale s-ar fi sprijinit numai pe REALITATE.

Dar să vedem care este firea noastră, a oamenilor, ca şi vietăţi…

 

Casa mea, în care m-am născut, am copilărit şi m-am maturizat, e şi azi acolo unde, cândva – nu e prea greu de aflat când −, comuniştii evrei invadatori ai Europei de Est şi a întregii Lumi, au stabilit singura garnizoană militară pentru corpul de armată rusească comandat de ei (din octombrie 1917 şi până-n ziua de azi). Acea comună mărginaşă a Bucureştiului, unde părinţii mei aveau să se stabilească, a primit imediat de numele „Militari”, exact cum şi Bucureştiul a primit numele de la „Bucur”, cel care s-a stabilit cândva pe meleagurile respective, reuşind să înjghebeze „neamul Bucureştilor” şi capitala de azi a României. Probabil că cineva se va întreba: De ce le zic acelor comunişti şi „evrei”? Răspunsul este cât se poate de simplu: Pentru că evrei au fost! De la Moshe Hess (cel care i-a recrutat pe tinerii Marx şi Engels, pe când aveau ei cam 19 ani), comunismul a luat fiinţă şi s-a răspândit numai prin aportul direct al unei minorităţi din diaspora evreiască. Dar, chiar şi după Biblie doar, dacă ne-am lua, putem vedea că, de la Moise încoace, lumea este manipulată de „cineva”, prin intermediul lor exclusiv. Aşa că, a fi „popor ales”, nui o chiar aşa de mare bucurie, ci o adevărată năpastă, pe care ei au acceptat-o sub ameninţarea săbiilor levite comandate de Moise, în numele Dumnezeului său, rămânând astfel în istorie promotorul unui genocid în care şi-au găsit sfârşitul circa 3000 de suflete nevinovate, în doar câteva ore. Motivul, adică „viţelul de aur”, sau „idolul”, bineînţeles că trebuia să existe, dar, când citim că „idolul” respectiv a fost turnat chiar de fratele lui Moise, adică de Aaron, despre care vedem că a fost cruţat, înţelegem clar că genocidul a fost pus la cale cu premeditare, fără doar şi poate.

Din cele de mai sus v-am demonstrat că, ADEVĂRUL, în poveşti se ascunde, pentru ca noi să culegem ce ne place, în timpul vieţii: Cel ce se conduce după principiul „îmi plac poveştile”, cu ele să se aleagă din ceea ce citeşte. Cel căruia îi place realitatea, însă, cu adevărul se va alege, căci el va căuta să găsească probe convingătoare, comparative, care să-i poată da încredinţarea că ceeace citeşte ar putea fi adevărate. Unica sursă de comparaţie, prin care omul poate dezveli adevărul de poveşti, a fost, este şi va fi, REALITATEA, respectiv NATURA ÎNCONJURĂTOARE.

Ca şi particularitate a ceeace am ajuns să fim astăzi (comparativ cu toate celelalte vietăţi), în omul civilizat, CREDINŢA se formează prin ceea ce vrea el să CREADĂ din ceea ce citeşte! Adevărat este şi faptul că numim „experienţă de viaţă” ceeace trăim, dar nu trebuie să uităm că o punem sub semnul teoriei acumulate, nicidecum sub semnul unei „înţelepciuni” anume primite de la părinţi. Spre deosebire de toate celelalte vietăţi, la noi, influienţa părintească se simte doar în comportamentul abordat de fiecare-n parte în societate. Întrucât civilizaţia, prin Sistemul ei Educaţional, l-a obişnuit pe om să-şi clădească viaţa pe ceea ce citeşte, adică pe poveştile altora, nicidecum pe ceeace simte în mod efectiv prin simţurile ce le are, el se „depărtează” practic cu mintea de realitate şi, implicit, de adevăr, fără să-şi dea seama de acest lucru.

Se zice că „Obişnuinţa este a doua natură” şi chiar aşa e! Cine-şi obişnuieşte creierul să judece după ceeace citeşte, adică după teoriile acumulate prin şcoli de la profesori, atunci el va trăi orientându-se după acestea, uitând să ia în calcul un fapt esenţial, anume că profesorii n-au trăit şi nici n-au experimentat nimic practic din tot ceea ce predau ei elevilor. Asta înseamnă că individul îşi va forma o încredinţare imaginară (teoretică), o credinţă bazată pe ceea ce unii scriu iar alţii predau lecţii, nicidecum pe fapte REALE proprii, trăite de el însuşi. A te încrede în ceeace au trăit alţii, presupune o foarte mare marjă de eroare, mai ales pentru omul superficial, care uită să verifice totul cu realitatea înconjurătoare.

În asta constă practic CHEIA care poate dezlega misterul CREDINŢEI într-un Dumnezeu nevăzut, psihologic vorbind: Dezobişnuindu-se să se orienteze în exclusivitate după propriile sale simţuri, omul acceptă „experienţa altora”, care nu este întotdeauna potrivită cu ce-şi doreşte el să trăiască. Metoda „educativă”, aceea de „a învăţa din experienţele altora” fără a le verifica, dacă este acceptată, îl face pe om să ofere benevol speculaţiilor speculanţilor un spaţiu foarte important din MEMORIA sa ACTIVĂ (cum ar fi RAM-ul calculatorului), care este situată în GENĂ, nicidecum undeva prin creier, pe unde-o caută cercetătorii. O astfel de ALTERARE a celei mai importante funcţii – funcţia genetică −, duce la pierderea propriului INSTINCT GENETIC, acela de specie umană. Doar aşa se poate explica cum s-a ajuns ca fiecare imbecil criminal să se creadă pe rând „zeu”, să-şi dorească propriul imperiu, să pornească războaie şi să umple cu crime Istoria întregii Umanităţii.

Însă, tot înţelepciunea populară ne mai spune că „Orice învăţ are şi-un dezvăţ!”. Dacă cineva ajunge un astfel de teoretician, încrezător în poveşti, eu îi garantez că „După ce se va frige odată cu ciorba, va sufla şi-n iaurt”.

Cu această convingere voi porni în aflarea adevărului biblic, dezbrăcând fiecare întâmplare relatată de autorii Cărţii Cărţilor, de povestea în care au înveşmântat-o, căci, genetic, dacă privim, oamenii, am rămas totuşi aceiaşi, în realitate, indiferent de câte mii, zeci sau sute de mii de ani (poate chiar milioane, după unii autori), am fi trăit noi pe acest pământ.

 

Istoria omenirii este marcată de „ere”, respectiv de perioade de timp în care o eră începea să se destrame, iar alta începea să se închege peste ea. Acest fapt ne dă de înţeles că, logic, a existat cu siguranţă un ÎNCEPUT, o ERĂ aşa-zis PRIMARĂ, în care omul nu fusese încă smuls şi separat de Mediul său Natural, o eră în care şi omul trăia exact ca şi celelalte vietăţi pe care le vedem azi cum trăiesc. Ori, din moment ce istoricii au punctat erele, conform dovezilor descoperite, înseamnă că „cineva” a provocat schimbările acestea în mod intenţionat, întrucât, istoric, ele s-au produs doar în sânul fiinţei umane, nu şi în sânul celorlalte vietăţilor existente. Mai mult: Absolut toate scrierile istorice sacre – poftim ciudăţenie! −, sunt predestinate numai omenirii, în exclusivitate, nu şi celorlalte vietăţi. Acest lucru dovedeşte clar că, ori „cineva”, ori „omul” însuşi, prin imaginaţia sa, poate fi acea fiinţă care, din plictiseală sau capriciu, şi-a obligat semenii şi toată această planetă întreagă, să suporte apariţia unei „ere noi”, peste alta „veche”, care nu-l mai satisfăcea şi de care se şi săturase probabil, şi, ca atare, trebuia s-o facă cumva să apună.

În ziua de azi nu poţi găsi nici măcar doi istorici care să se pună de acord în ce priveşte „începutul” Existenţei, căci şi ei, ca ţoţi ceilalţi oameni, sunt influenţaţi de avantajele şi lipsurile oferite de epoca în care se nasc şi trăiesc. Să fi fost, oare, omul, materialist chiar de la început, de când şi-a făcut el apariţia pe firmamentul Existenţei? Aceasta-i o întrebare cu mult retorism, căci, între toate vietăţile existente, numai el, omul, este materialist! Mai mult: Prin echilibrul de care dă dovadă, Natura nu ar fi putut fi capabilă să provoace o astfel de mutaţie doar omului, în exclusivitate.

Îmi doresc să-l descopăr pe PROMOTORUL acelor schimbări seculare trecute, prin care acesta a încercat să-şi brăzdeze genetic mofturile de fiinţă „aleasă” în mintea noastră, pentru ca, sub acest pretext, să-şi poată însămânţa înşelătoriile generatoare de sfârşituri şi începuturi de ere istorice în mod chipurile „credibil”. Nu de alta, dar prea au fost toate marcate de băi imense de sânge omenesc NEVINOVAT. Este prea sfidător, să fim obligaţi periodic să-i acceptăm capriciul schimbării, fără a-i cere nici măcar să-şi pună semnătura pe actele de deces şi, respectiv, de naştere al respectivei schimbări generate de el, cum cred că ar fi fost şi normal s-o facă de la bun început, dacă ar fi fost cinstit şi curajos din fire…

Existenţa unui Dumnezeu nu poate fi negată sub nicio formă! Ar fi o absurditate, o mare greşală ateistă, să nu credem în existenţa Sa, mai ales când vedem clar că modul nostru de organizare obştească are un început pur dogmatic, total diferit de cel Natural, caracteristic tuturor celorlalte vietăţi existente!!! Însă, a accepta şi a CREDE că El este şi „nevăzut”, ar fi o greşală la fel de mare!!! Putem accepta că dogmatologii îl fac „nevăzut”, prin faptul că asta cere Litera şi Spiritul Dogmei, pur şi simplu, dar „a crede” că-i „Duh” şi „Fiinţă” (Persoană) totodată, este imposibil. Mi se pare o grosolănie fără margini, spre exemplu, să acceptăm afirmaţii (predici) idioate, de genul că El ar fi o Fiinţă a „dragostei fără margini” (agape), în timp ce nu-I simţim efectiv niciodată intervenţa imediată întru preîntâmpinarea genocidelor. Poate cineva să-L disculpe? Poate, desigur, că vorbăria goală se-nvaţă în toate institutele teologice! Dar, lângă toată vorbăria lor, licăreşte mereu acel sâmbure de adevăr, care ne deşteaptă şi ne face să ne întrebăm: Cine comandă genocidele? Răspunsul a fost, este şi azi acelaşi (îl vedem clar la islamişti) şi va fi şi mâine tot la fel, dacă nu eliminăm definitiv Religiile: Chiar cei intitulaţi de dogmă drept „reprezentanţii Săi”, nişte lideri religioşi falşi şi sângeroşi exact ca El, strecuraţi cu dibăcie printre alţi lideri pacifişti, pentru a se face „fraţi de credinţă” cu aceştia din urmă. Să le vedem faptele: alaltăieri generând genocidul mozaic (vezi în Exodul 32: 25-35), ieri al celui creştin (cruciadele), iar azi al celui ismamic. În toate astea se pot vedea foarte clar absolut toate însuşirile exagerate de aşa-zis Dumnezeu sau de „zeu al tuturor zeilor”: şi mincinoasa Sa „omniprezenţă” şi „atoatăştiinţa” şi „atoatăvederea” şi „atoatăputernicia”, şi… a toate câte-or mai zice autorii scrierilor sacre că are.

 

Poveştile ce le auzeam în copilărie de la bunici, începeau cu „A fost odată ca niciodată, căci, dacă n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit”… Dacă ne-ntrebăm de ce încep aşa, fără a analiza textul, nu vom ajunge nicăieri. În schimb, dacă-l analizăm, înţelegem imediat că bunicii noştri, ca şi cei de la care ei înşişi le-au auzit, erau purtaţi de aripile nostalgice ale gândului, către nişte vremuri de mult trecute, fiecare cu începutul lor propriu, dar care veneau după UNA, însă, după o ERĂ pe care o putem numi PRIMARĂ, al cărui început poate fi numit ÎNCEPUTUL dinaintea tuturor începuturilor, inclusiv al aceluia relatat de Biblie, din care aflăm că cineva, un Dumnezeu anume, a făcut „cerul şi pământul”. Ne mai luând în seamă faptul că alţi traducători au zis „cerurile”, ca şi cum ar exista mai multe dintr-acestea, dar n-au mai zis şi „pământurile”, ca şi cum, în centrul acţiunii povestite de ei, n-ar mai exista nicio altă planetă înafară de Pământul nostru, eu îmi pun întrebarea firească: Din ce le-a făcut? Nu cumva din „materie”? Bineînţeles! Atunci, cred că ar fi fost normal să fie scris că a făcut mai întâi MATERIA şi apoi cerul (cerurile), pământul, planetele, sistemele solare, galaxiile şi Universul. A omite „întocmirea materiei” din Facerea biblică, dovedeşte cu toată claritatea că autorii cărţilor au fost interesaţi doar de manipularea psihologică a omenirii, prin „litera şi spiritul dogmei”, născocită de ei, nicidecum de descoperirea adevărului şi/sau minciunii.

 

Nu chiar TOT din ceeace este scris poate fi crezut de mintea omului! Există oameni mult mai CERCETĂTORI decât cei astfel titularizaţi, ce-şi duc veacul prin marile laboratoare ale lumii. Poate că exact cei ce n-au o diplomă ca a lor şi nici nu aspiră la câştigarea de premii, sunt cu-adevărat OAMENI ai ADEVĂRULUI, căci ei nu cred nimic din ceeace citesc sau aud, până ce nu verifică ideile respective cu realitatea înconjurătoare.

Din vârful Piramidei Social-umane, adică exact din locul unde tronează Dumnezeul dogmatic, aceşti OAMENI sunt văzuţi şi trataţi drept nişte „încurcă-lume”. Ei supără, pur şi simplu, pe preoţi (pe reprezentanţii şi slujitorii Dumnezeului dogmatic), cu întrebări „fără răspuns”, de genul: Dacă există Dumnezeu, atunci pe El cine l-a făcut? Încearcă preoţii s-o scalde-n fel şi chip, dar nici unul măcar dintre cei mai studioşi preoţi ai dogmelor, de când a apărut Clasa Preoţească pe pământ şi până azi, nu a reuşit să dea de cap unor astfel de întrebări. Unde sunt acei CLAR VĂZĂTORI, CLARSIMŢITORI şi CLARGÂNDITORI, totodată, ai vremurilor? Din ce ne spun dogmele aflăm că de existat, ei au existat, însă, îndată ce şi-au făcut publică apariţia, imediat Clasa Preoţească le-au pus la cale asasinarea. Pe de altă parte, tot din istoria dogmelor aflăm că, absolut niciun falsvăzător, falssimţitor şi falsgânditor, nu a fost mătrăşit de ei, ba chiar au fost protejaţi. Şi-atunci lumea ce să creadă despre preoţi şi despre religiile lor?

Întrucât Biblia este cea mai citită carte, voi lua un exemplu din afara dogmei, pentru a vedea că nu numai cârmuitorii religioşi îi protejează pe-ăştia, ci şi cei ai laicismului politic.

A fost, drept pildă, un medic veterinar american – căci, altfel, nici că se putea (nu-i aşa?), motiv pentru care nici nu-i voi pomeni numele −, care a lansat moda „dormitului cu geamurile deschise în toate anotimpurile”. După părerea sa neverificată, noi, oamenii, chipurile d-aia ne îmbolnăvim, pentru că ne adăpostim iarna în case şi ne înfofolim în paturile noastre cu plăpumi, în loc să copiem modelul vitelor ce le consulta şi trata el, care, de când lumea şi pământul, dorm iarna în condiţii vitrege şi nu cunosc bolile de care suferim noi în mod curent, cum ar fi răceala, gripa etc. Într-o zi, pe când îşi expunea el „deşteptăciunea” în faţa unei clase de copii, el însuşi ne mărturiseşte (în cartea ce a scris-o pentru a-şi lăuda oţetul de mere cu care trata bolile necuvântătoarelor), că unul dintre micuţi, ce locuia la ţară, l-a-ntrebat: „Nenea, dar găinile de ce dorm iarna cu ciocu-n pene?” Câtă lume s-o fi îmbolnăvit de moda lansată de acest netot şi câţi creduli or fi murit, nu ştiu! Ce ştiu eu, este că moda acestui veterinar a fost aplicată şi de evreii comunişti, în maternităţile din România, după ce ne-au ocupat cu ajutorul tancurilor ruseşti, procedând, deci, exact ca Înşelătorul, Dumnezeul minciunii, crezând că, dacă vorbesc ruseşte, lumea îi va lua drept ruşi. Mai ştiu, deasemenea, că moda respectivă a costat-o pe mama vieţile a doi copiii născuţi înaintea mea, pentru că au fost aşezaţi în primele rânduri de paturi de la geamurile acelea, ţinute deschise tot timpul. Oricât de bună rudă sau prietenă ar fi fost vreo mămică, a cere mutarea copilui său de-acolo, însemna obligatoriu a pune copilaşul altei mămici în locul acela blestemat! Acest gând criminal le făceau să renunţe şi să-şi accepte soarta. O fi oare mamă pe acest pământ care să nu simtă că copilaşul ei abia născut se poate îmbolnăvi, dacă-i ţinut lângă un geam deschis, nu neapărat iarna, chiar şi vara, dacă-ntr-o zi se face brusc frig afară? Eu cred că toate, absolut toate mamele SIMT un astfel de pericol, indiferent cât de tinere ar fi ele, şi mai cred că şi mama mea i-a simţit pe fraţii mei îmbolnăvindu-se, dar erau vremuri de dictatură comunistă, în care doctorii nu-şi puteau permite a-şi asculta nici măcar de propria lor logică, darămite de aceea a sărmanelor mame. Moda asta, de suferinţă până la deces a fraţilor mei (deces din motive „necunoscute”, desigur), pusă-n practică chiar de-o femeie, de evreica comunistă Ana Pauker (născută Hanna Robinsohn), s-a prelungit până la mine şi, în continuare, până la moartea lui Stalin (martie 1953). Spre deosebire de ei, însă, răceala mea la cap n-a fost chiar aşa de adâncă ca a lor. Manifestându-se la nivelul urechilor, când am început să plâng şi eu, ca şi ei, în timp ce mama credea de-acuma că mă voi duce după ei, o asistentă mi-a observat puroiul scurs din urechi pe pernuţă şi, astfel, am fost luat de sub geam şi mutat împreună cu mama într-alt salon, unde am fost supus tratamentului cu penicilină. Aşadar, norocul meu a fost dublu: întâi pentru că mi-au spart urechile şi am fost imediat mutat de sub geamul deschis al salonului de nou-născuţi, iar al doilea, a fost faptul că m-am născut în toamna anului 1952 − an în care penicilina a putut ajunge şi în ţara noastră, probabil, datorită faptului că şi Stalin se afla în ultimele sale luni de viaţă.

Iată o invenţie a lui Fleming care mi-a salvat viaţa, dar care, ca oricare altă invenţie, adună-ntrînsa străduinţa multor altor oameni, care n-au avut nimic comun cu ştiinţa, dar care, sub presiunea fricii faţă de moarte (însămânţată de religie), s-au luptat cu microbii generatori de moarte ai infecţiilor. Greşim, oare, dacă generalizăm, spunând că omul CREEAZĂ doar atunci când trăieşte sub pericolul unei foarte mari ameninţări? Eu cred că nu greşim, ştiind că până şi banala lipsă a banilor, îl face pe om să-şi stoarcă creierii pentru a inventa ceva nou care să-l poată salva de sărăcia ameninţătoare!… Nu huzurul, ci exploatarea absurdă, l-au obligat pe ţăran să inventeze plugul, nu pentru că-i stătea lui gândul la îmbogăţire, ci pentru că dările către stat ce le avea de plătit erau crescătoare continuu; exploatarea nemiloasă l-a făcut pe pescar să inventeze plasa, căci cu undiţa nu-i mai putea hrăni pe hrăpăreţii săi vameşi: Asta aflăm din Noul Testament şi asta ar trebui să predice preoţii! Sub presiunea îndoctrinării ce le-a cuprins creierul în anii seminariatului, ei predică că omul este „greşit” (sau „păcătos”) din născare, deşi observăm cu toţii că numai unii suferă de mania îmbogăţirii, marea lor majoritate fiind cei ce compun aşa-zisa „spumă” a societăţii, din care şi ei fac parte!!!

Dar eu mai am o întrebare esenţială: L-a condamnat cineva pe medicul acela veterinar, pentru câţi oameni a îmbolnăvit, prin moda dormitului cu geamurile deschise în toate anotimpurile, sau prin consumarea oţetului de mere ca şi „tratament” bun pentru anumite boli ale oamenilor? Răspunsul este: NU! Ba, mai mult, farmaciile s-au şi pornit să-i reproducă imediat reţeta şi să facă mare reclamă otrăvii cu efect foarte lent la om, numită „oţetul de mere”…

 

Acum suntem în prag de cucerire a unei noi planete! Oare câţi dintre noi ne întrebăm: De ce „cucerire”? De ce s-o „cucerim”? De unde vine oare în mintea omului acest gând barbar de „a cuceri”?

Răspunsul este, pe cât de simplu, pe atât de clar: Din Biblie! Lucru ce-l voi şi demonstra… în alte pagini următoare.

Însă saltul tehnologic uriaş din ultimul secol, are efect general şi asupra Religiei: Când omul va face planeta Marte LOCUIBILĂ, în mod sigur că toţi CREDULII vor striga preoţi: NE-AŢI MINŢIT! Motiv pentru dogmatologii trebuie să gândească din timp o formă NOUĂ pentru manipularea de tip religios a omenirii. Acest concept filozofic NOU este în plină desfăşurare şi a primit deja numele de ANTROPOZOFIE. Cum va arăta Dumnezeul-om se ştie, dar nu se spune − în niciun caz, ca Isus, un va putea fi! El a fost, este şi va rămâne  DUALIST, findcă aşa cere litera şi spiritul dogmei: Divide et Impera! Apariţia lui se va face după derularea unui lanţ de „crize” generatoare de o „dezordine” absolut necesară, întrucât dogma-l obligă să ia chip de „salvator” în mod obligatoriu. Pe de altă parte, hai să stăm strâmb o leacă, dar să judecăm drept: Dacă n-ar fi mai întâi o „dezordine” de proporţie mondială, atunci cui iar mai folosi Noua Ordine Mondială?

 

Alexandru Tomás-Cervesy Ulth’

Madrid, 16.04.2016

Anunțuri

Despre alexandrutomascervesy

I am who I was born tot be!
Acest articol a fost publicat în cultura. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s