„Munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă…”


Se cern anii, ca anotimpurile, pe-aici, pe unde sunt, prin Irlanda azi, departe de ţara pe care o port ca pe-o icoană în suflet, oriunde m-aş mai duce, căci de plecat, departe de ţara lui, moldoveanul, de nevoie pleacă, nu să facă excursii sau concedii. Departe de tot ce-am mai sfânt pe lume, de aerul proaspăt şi înmiresmat al codrilor Bucovinei, dar mai ales de oamenii domoli la vorbă, harnici şi hotărâţi, şi de ospitalitatea lor, pe care n-am mai întâlnit-o nicăieri în lume, am suferit în tăcere, sau m-am bucurat, dac-am avut motive. Şi poate că nu m-ar fi cuprins nostalgia şi dorinţa aceasta, de a-mi aşterne gândurile şi de a le răspândi, dacă nu s-ar fi apropiat iar Paştele…

Şi-mi amintesc – Doamne, ce frumos mai era pe-atunci!… −, de vremurile când eram copilă la mama-acasă, sau mai târziu, când şi eu am devenit mamă, la rândul meu, pentru copiii ce-i am, cum începeau pregătirile, cu câteva zile înainte, şi cum se terminau ele, în Seara Învierii, când totul era musai să strălucească de curăţenie! Aroma cozonacilor şi a pascăi bucovinene nelipsite, se împleteau simbiotic cu cea a fripturii de miel, pentru a se răspândi împreună în întreaga noastră casă, cu scopul niciodată declarat, dar ştiut, de a ne rupe nouă, copiilor, nasurile şi de a ne suprasolicita la maxim glandele salivare. Se primenea frumos totul înaintea ochilor noştri, ca din nevăzut, parcă, căci până şi natura începea s-arate altfel de Paşti, iar noi abia aşteptam această Mare Zi să vină.

Şi ce frumoasă era Slujba Învierii! Atenţi la ce rostea preotul, părinţii trebuiau să nu ne scape nici pe noi, copiii lor, din priviri, căci, stare, nu puteam pe-atunci s-avem nicicum. Se-apropia miezul nopţii, când ieşeam cu toţii afară să înconjurăm Biserica de trei ori, moment în care părinţii noştri retrăiau freamătul din sufletul Mariei plecând la Mormânt dis-de-dimineaţă, cu noaptea-n cap. Apoi preotul înfăţişa mulţimii Lumina Învierii, vestită de înger Mariei, veste ce s-a transformat într-un Imn al Bucuriei:

 

„Hristos a înviat din morţi,

cu moartea pe moarte călcând

şi celor din morminte,

Viaţă dăruindu-le!”

 

Luam şi noi lumină din acea Lumină, în amintirea Acelei Lumini Sfinte, în faţa căreia Maria din Magdala a căzut în genunchi, pentru a-I îmbrăţişa picioarele.

Preotul declara, apoi, de trei ori „Hristos a-nviat!”, iar noi, mulţimea, îi răspundeam în cor de fiecare dată: Adevărat a-nviat! Magia Învierii umplea atmosfera până spre dimineaţă, când preotul ne binecuvânta coşuleţele de bucate frumos şi multicolor încărcate. Astfel se-ncheia Ceremonia! Aşa plecam şi noi bucuroşi spre casele noastre, având mare grijă să nu ni se stingă Acea Lumină, drumul întoarcerii noastre simbolizând drumul grăbit al Mariei, pentru a le duce ucenicilor, adunaţi în Camera de Sus, vestea Învierii Domnului!

 

Ajunşi acasă, noi, copiii, abia aşteptam să se dea „startul” la ospăţ. Dar de unde? Părinţilor le ardea de glume „proaste”: „Hai, copilaşi, fuga la somn acum! La prânz se mănâncă Paştele…” – zicea tata serios, abţinându-se cât putea să nu-l bufnească râsul. Bosunflaţi, nevoie mare, noi ripostam cu toată foamea ce-o aveam în stomăcele, „foame” care, trebuie să recunosc azi cu mâna pe inimă, că n-a fost niciodată aşa de mare încât să ne poată stinge curiozitatea specifică copilului pus la-ncercare de răbdarea fără limită a părinţilor noştri. Ce să mai zic de coşul plin de bunătăţi, peste care, la loc de cinste, trona întotdeauna Pasca noastră din Bucovina? Ce să mai zic de ouăle acelea multicolor încondeiate, a căror frumuseţe face azi înconjurul pământului? Dimineaţa ne spălam feţele cu apă rece, strângând apa-n pumnişorii noştri în care era un ou roşu şi-un bănuţ, pentru a creşte sănătoşi şi în bunăstare.

 

…Dar, ce-i drept, e drept şi trebuie să recunoaştem: Semnificaţia Învierii lui Isus lumina puternic pe-atunci feţele noastre! Şi evenimentul acesta face copiilor acest lucru în fiecare an, de peste două mii de ani, în Bucovina mea dragă. Iată aşa este celebrat Paştele în Bucovina: Într-o simfonie de culori care-şi pune accentul pe tot, începând de la haine, trecând prin mirosul mâncărurilor tradiţionale şi ascunzându-se tainic în sufletele bucovinenilor! Culorile vin din spectrul tainicei Lumini; mirosul mâncărurilor noastre tradiţionale, al sarmalelor, al salatelor de boeuf, al fripturilor de miel şi al pascăi, vin din dragostea cu care părinţii le gătesc, iar specificul sufletului nostru, vine din freamătul codrilor sluţiţi de hrăpăreţi, care altădată ne îmbrăcau toţi munţii în haina lor verde, sănătoasă şi misterioasă. Pentru un bucovinean, asta înseamnă ACASĂ!

Străinătatea ne-a făcut să ne-ngropăm durerile şi dorurile în cămara inimii, iar aceste sărbători, fac să ne sângereze inimile după ţara noastră. Sufletul pustit se răzvrăteşte, în colţul ochilor noştri apar lacrimi de suferinţă şi dor, înnecându-ne-n amar bucuria de altădată specifică Sfintelor Sărbători. Oricât de grea ne-ar fi munca pe-aici, nu se compară cu greutatea dorului pentru ce-am lăsat ACASĂ.

Ştim că nici celor din ţară nu le este uşor, căci fiecare are pe cineva plecat în străinătate la muncă, nu în excursie şi nici în concediu. Azi, după atâţia ani de pribegie, nici nu mai încerc să găsesc vinovaţii pentru distrugerea ţării mele, căci, doar deschizând televizorul, văd numai feţe de „valori” ale răului, nicidecum de valori ale poporului meu.

Am sperat, la început, că va fi mai bine şi chiar m-am implicat direct în câteva campanii electorale, dar la scurt timp şi de fiecare dată, la noi totul s-a transformat într-un circ grotesc. Încet-încet încep să ne devină mai dragi politicienii ţărilor care ne-au primit, pentru că, deşi le sunt tot străini localnicilor de-aici, niciunul nu minte şi nu fură ca-n ţara noastră. Dezamagirea începe să ne intre-n obişnuinţă şi, de aceea, nici nu mai încerc să-mi caut răspunsuri la întrebările „de ce-i aşa la noi, iar pe-aici nu?”.

Paştele ortodox nu se sărbătoreşte odată cu cel catolic, asta însemnând că mulţi dintre noi muncim în aceste zile de Mare Sărbătoare, dar aprobăm nedreptatea aceasta, consolându-ne gândul că preotul, oricare-ar fi el, catolic sau ortodox, ne tratează cu respect. Iar despre impozitarea celor botezaţi cu „nume de sfânt”, pe aici nici vorbă: Iată ce-a ajuns Ortodoxia!

Tradiţiile şi obiceiurile noatre sunt unice în lume, străinii rămânând dese-ori cu gurile căscate când ne vin în vizită, iar acest lucru mă face, cel puţin pe mine, să-mi simt locul de unde-mi trag seva ca pe un ţinut de basm, plin cândva, în vremea copilăriei mele, de feţi-frumoşi şi ilene-cosânzene: Neamul meu de BUCOVINENI glorioşi! Prin noi Bucovina îşi poartă Istoria cu demnitate şi mândrie prin lume, iar, prin cei de-acasă, încă îşi rabdă tăcută badjocura fără limită a veneticilor, cuibăriţi azi în toate forurile înalte ale societăţii.

 

Chiar dacă pribegesc în astă lume,

eu tot în Ţara mea, să mor, aş vrea!

În limba mea vreau codrii să-mi jelească,

căci dorul m-a uscat – vă spun – de tot de ea!…

 

Istoric vorbind, alături de Florii, nemaiştiuta (azi) Întemeiere a Daciei noastre străvechi, ar fi fost o sărbătoare la fel de „răstignită” ca şi Paştele creştinilor; vreau să zic la fel de „lipsită de dragoste” ca şi Paştele, lipsit de prezenţa reală a Marelui OM Isus. Dar, cum-ne-cum, dacă apariţia Daciei ne-au şters-o definitiv din Istorie, iată că, aceşti meşterii nevăzuţi ai condeielor false, au reuşit să ne întocmească „o sărbătoare” din Paşte, iar oamenii, iată-i că s-au conformat, primind cu o durere de câteva minute Răstignirea Domnului Isus şi cu o nespusă bucurie Învierea Sa glorioasă. În sens religios, preoţii pomenesc moartea Sa până ce El va veni iar – aşa cum a lăsat Pavel scris prin evanghelistul Luca −, însă, omeneşte vorbind, o astfel de răstignire readuce-n prim plan cruzimea răstignitoare a vânzătorilor de popoare. Rar, o dată la sute de ani, îşi mai poate face loc printre aceşti lupii, câte un om bun, aşa cu demonstrează azi că este Papa Francisc, bunăoară, sau Tabaré Vasquéz, preşedintele de azi al Uruguaiului, iar, câte un OM, aşa ca Isus, abia-l mai putem vedea printre noi, odată la multe mii şi mii de ani…

Dar cine poate şti cum vor sta lucrurile în viitor? Ferească-i Dumnezeu de-o zi a Învierii Naţiunii Noastre, pe cei ce azi ne badjocoresc continuu ţara! O aşteptăm în fiecare zi ce trece să vină, din ce în ce mai aprig, şi cei de prin străinătate, şi cei de pe-acasă, din ce în ce mai aprig…

 

Maricuţa Manciuc-Toma

Anunțuri

Despre alexandrutomascervesy

I am who I was born tot be!
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s