DESPRE MINE

 

DESPRE MINE

(Scurtă autobiografie)

 

M-am născut în Cartierul Militari al Bucureştiului, la data de 09.09.1952, în jurul orei 21, după cum îmi repeta mama…

Mă trag din părinţi ale căror rădăcini nu le-am putut cunoaşte prea adânc, tatălui meu murindu-i mama la numai două săptămâni după ce l-a născut, la Giurgiu, în anul 1905, în urma veştii că bărbatul ei (bunicul meu deci), s-a aflat în vaporul care s-a scufundat în Marea Neagră, nemaiputându-şi vedea pruncul.

Mama a venit pe lume prin neamul „Bogoşilor” şi a cunoscut doar pe tatăl ei, care o va lăsa însă, pe când avea abia nouă ani…, plecând lângă femeia lui iubită, ce-i lăsaseră singuri, imediat la naşterea mamei mele, în anul 1920, în Podolenii Huşiului. A rămas, deci, singură, cu fratele ei, ce-i era cu opt ani mai mare, dar care o va părăsi, şi el, ceva mai târziu la Odessa, ca erou doar al României Profunde, căci pe atunci, ea, România, abia începea a fi a celor fără-de-neam şi suflet…

Cu cât omul toarnă mai multă ură asupra aproapelui său, cu atât aproapele va căpăta mai mult har, întărindu-se, indiferent de religia ce şi-o are de la părinţi!”.

Aşadar, părinţii mei s-au cunoscut la Bucureşti, unde mama se stabilise prin refugiere, împreună cu familia de evrei care a crescut-o şi educat-o sănătos, alături de celelale două fetiţe ce le mai avea şi cu care mama a păstrat legătura până ce au plecat pe rând cu toate-le la cer, ajungând, deci, a le cunoaşte şi eu. Tata, venea în vucureşti din… Ungaria.

…Şi-acum, iată mâna Creatorului: La căsătoria lor religioasă, la care s-au prezentat doar ei doi, după dorinţa mamei, a asistat din întâmplare domnul Tamara, proprietarul câtorva terenuri ale Comunei (pe atunci) Militari. Acest om sta de vorbă cu preotul chiar în acele clipe, când ei intrau pe uşa Bisericii. Văzându-i, insistă, pe lângă preot, să le fie propus mirilor ca naş, adică ca „martor”, căci ţara era sub Comunism de 10 ani deja. Viitorii mei părinţi îl acceptă, iar, naşul, drept mulţumire, le va oferi 5.000 de metri pătraţi din terenurile sale, drept cadou de cununie.

…Şi iată, tot acum, mâna celui rău, căci, de-aici încolo, familia mea va începe să trăiască noul calvar: CALVARUL COMUNIST! Pe lângă Raiul ce ni-l ofereau acele livezi ingrijite ca la carte de mama, noi vom fi imediat declaraţi „chiaburi”. Sub acest stigmat, sora mea va fi urâtă de profesorii şcolii generale de lângă casa noastră, iar mai târziu, nu va primi aprobarea de a urma liceul „la zi”, ci doar „la seral”, după ce, desigur, va absolvi o şcoală profesională. Eu, de „refractar” ce eram, datorită „chiaburismului”, nu puteam scăpa nicio ocazie de a fi perciunat şi urechiat până la sânge, sau bătut la palmă cu toate categoriile de linii. Refuzam, ce-i drept, şi înduram totul de dragul mamei, mai ales, care mă sfătuia să nu accept ofertele de a intra în „hora” lansărilor spre teatru sau literatură, zone prin care „licărea”, oarecum, talentul meu. Colegii mă „pârau” dirigintei că îl „imit” frumos pe Mircea Crişan, încă în Ţară pe atunci, sau că „vorbesc” cu ei în versuri când am chef. Cum să nu-mi placă acest Mare Actor, când mama mă lua cu ea pe la toate spectacolele lui, încă de pe vremea când îi adormeam în braţe? Şi cum să nu îmi placă versurile, când prima „biblie”, a mamei, după care a învăţat ea să scrie, cu care s-a refugiat şi după care ne citea nouă să adormim seara, a fost o carte de „poesii” a lui Eminescu, tipărită exact cu acea splendidă caligrafie a lui şi pe care i-a preluat-o mama, iar, de la ea, şi eu, desigur? Mama scriia exact ca Eminescu!

Nu voi putea intra, deci, nici eu la liceu, deoarece îmi lipseau – normal – cunoştinţele cele mai „esenţiale”, pe atunci, din „noua istorie a Patriei”, care, pentru generaţia mea, devine „materie obligatorie” la examenul de admitere. Tata, supărat pe acest fel al meu de a mă răzbuna pe profesori, m-a dat la scoala profesională, făcându-mă mecanic de aviaţie, până să moară, spunându-mi: „ai să faci tu şi liceul, dar mai târziu, dar, dacă voi muri (…fusese diagnosticat cu cancer la plămâni!), ştiu măcar că n-o să-ţi lipsească banii de pâine!…”

După moartea lui aş fi vrut să mă transfer la liceu, dar acum nu mă mai lăsa mama, pentru c-ar fi însemnat să-mi plătească contractul de şcolarizare.

Cu greu, cu foarte mare greu, am ascultat-o, hotărându-mă, totuşi, s-o termin, iar apoi, pentru a mă păstra departe de „ideologii”, am hotărât să-i fac bucuria de a începe şi de a şi termina o Facultate, de Construcţii Hidrotehnice, deoarece mă lecuisem de mecanică şi mă angajasem într-un Institut de Studii şi Proiectări de acest gen. Astfel ajung să fiu iar frate cu Mama-Natură, aşa cum fusesem în copilărie, timp în care mama mă îndrăgostise definitiv de Ea, pentru ca nu cumva să prind alte „dragoste”, politice, poate.

 

Începând din acei ani şi până am ajuns în Spania, am eşuat în trei căsnicii, lovituri care au stins în mine exact acel dor al copilăriei mele de a scrie, de a crea, forţându-mă să mă concentrez pe viitorul băieţelului căpătat din prima căsătorie, iar, mai târziu, al fetiţei, căpătate din a treia.

Timpurile însă, de după Decembrie 1989, îmi devin potrivnice, azvârlindu-mă în nişte situaţii imposibil de imaginat de mintea mea, calată deja pe făgaşul drumurilor „servici-casă”. Rahatul de „revoluţie”, înscenat de împuţiciunile acestei lumi  ̶  COMUNIŞTII  ̶ , mă vor obliga să mă despart fulgerător de comoara copilăriei mele (trei caiete de poezii şi desene în cărbune, făcute la „gura sobei” noastre din Militari, sub directa îndrumare a mamei), iar, şase luni mai târziu, pe când începusem a mă rostui în Germania, tot fulgerător, ei mă vor despărţi şi de mama definitiv. Greşala de a o pregăti cu grijă pentru a primi vestea că „poate veni la mine, dar, doar cu geanta pe mână, dacă vrea să o şi recunosc, când o voi vedea în gara Nordenham-ului…”, a provocat în ea o aşa de mare bucurie, încât a traversat Bucureştiul pe jos şi cu biletele de călătorie în geantă, la cei şaptezeci de ani ce-i avea, fără doar două zile, bătându-l unsprezece kilometri cu piciorul, pentru a-şi lua „la revedere” de la el.

…Şi şi-a luat LA REVEDERE!

 

Urlam de durere, în acel micuţ şi frumos parc al orăşelului de numai treizeci de mii de locuitori, căci nu voiam să nu mă vadă copilul plângând. Refugiat politic fiind, autorităţile germane îmi puteau asigura protecţie oriunde pe acest pământ, dar în România NU, pentru că sunt …român. Neputând merge nici măcar să o aşez în pământ, i-am spus, în acel părculeţ: „Dum-ne-zeul nostru, mamă, iată că nu vrea să te îngrop eu, şi-atuncea cred că El vrea să te ridic la Cer, lângă Cei doi pe care tu m-ai învăţat să-i iubesc: lângă Isus şi lângă Luceafăr, lângă Domnul celor ce vor a fi Oameni pe acest pământ şi lângă Domnul literei noastre străbune!”

 

În Spania am întâlnit a patra femeie, despre care am crezut că mi se potriveşte, până ce ne-am despărţit, întrucât fusese bătută la cataramă de primul ei soţ, de care era divirţată daja, dar care va muri în comă alcoolică, cu „cărămida” de vin în mână, la foarte scurt timp după ce noi apucasem să ne cunoaştem. Ea  a fost „mâna”  ̶  ca sa zic aşa  ̶ , care a-nceput să mă îndemne iar spre scris, după ce a citit într-o agendă câteva poezii pe care eu le făceam în fiecare an şi de care mă despărţeam, desigur, când schimbam anul şi… agenda.

Când m-am apucat, însă, iar să scriu, văzând şi ascultându-mi „ura” cu care lovesc COMUNISM cu „cuvântul”, se sperie. La început nu ştia ce să creadă despre mine. Doar lacrimile, poate, cu care îmi „purificam” poeziile, citind şi re-citindu-le de zeci de ori, (unele dintre ele cu-adevărat patriotice, după părerea mea), au făcut-o, cred, să înţeleagă că nu sunt, totuşi, nebun de-a binelea, ba chiar demonstrându-i că îmi iubesc enorm ţara, Moldova, şi neamul din care mă trag. Acesta cred c-ar fi şi marele meu „păcat”, din cauza căruia nu mi-am putut găsi nicăieri, lângă nimeni, un alt loc pe acest pământ!

De-acuma, chiar şi dacă-l voi găsi, cred că-i prea târziu, motiv pentru care îl voi parafraza pe unul dintre Domnii mei aleşi, pentru a-l face şi pe înţelesul „cătălinelor”:

 

Trăind, doar pentru un cerc prea strâmt,

pe unele femei, norocul le petrece.

Însă pe mine, felul, şi acel loc, al lor,

m-au refăcut nemuritor şi din ce-n ce, mai rece.

 

În toate cele ce le voi lăsa în urmă, deşi, habar n-am, chiar acuma, ce, cât sau cui, voi semna sub semi-pseudonimul:

 

Alexandru Tomás-Cervesy Ulth’

 

***

 

Omagiul meu …cu lacrimi

Alexandru TOMA

SCRISOARE DIN SPANIA: OMAGIUL MEU… CU LACRIMI

Mulţumesc lui Dumnezeu că există şi unele reviste ca „Romanian Vip”, spre exemplu, pe care nu o citesc toţi netoţii, căci mă doare mult răutatea cu care se scrie acuma, prin altele, despre Poetul decedat, ADRIAN PĂUNESCU. Dacă ar scrie doar cei care l-au cunoscut cu ADEVĂRAT!…

Plâng şi scriu, în timp ce alţii, români zic ei că sunt(!), beştelesc, cu satisfacţie, un mare Nume, doar pentru că nu-i al lor… Alţii, mai pioşi, stângişti şi dreptaci politici, vor depune indoliaţi, doar în vestimentaţie, mari coroane la Catafalcul tău, Poete, deşi ei au tras cele mai mari foloase după inocenţa ta politică! N-ar fi trebuit să-i bagi în seamă pe nici unii după Revoluţie, dar poate nici nu ai fi crezut altfel, că sunt cu toţii doar oportunişti…

Acum, nu-i mai băga în seamă. Odihneşte-te veşnic, în sfârşit, şi tu, căci meriţi!

Tot timpul am citit poezia TA pentru că mi se şi potriveşte!

În 1979, lucrând la ISPH-APSM (în spatele ISP-eului din Lacul Tei), am cunoscut întâmplător şi pe o soţie a lui (probabil pe prima), împreună cu băieţelul (Mihăiţă, parcă… Nu-mi mai aduc bine aminte cum îl chema), cunoştinţă ce a durat, …doar câteva ore de discuţii, pe plaja Lacului Tei, unde nu se percepeau taxe de Ştrand. Iniţial ea m-a cunoscut pe mine, căci eu nu m-am dus împreună cu colegii cu care venisem la scăldat, „să o agăţ”. Contrariată, probabil, de faptul că eu nu am încercat să intru în vorbă cu ea, a venit ea la mine şi s-a recomandat:

– Sunt (…) soţia lui Adrian Păunescu! Spune-le, te rog prietenilor tăi, să nu mai încerce altădată, căci pot avea neplăceri. Să se multumească cu faptul că azi nu au avut, şi atâta.

– Nu sunt prietenii mei! Suntem doar colegi de servici. Dar o să le spun. Şi pentru că sunteţi soţia unui aşa de talentat Poet, spuneţi-mi şi mie: Ce face şi cum face soţul dvs, de scrie aşa de frumos?

– Pentru mine, nu-i o fericire asta! Pentru el însă, poezia este totul! Nimeni, nu există în afară de poezii scrise peste tot, pe unde-i vine, într-o harababură ce numai el şi-o ştie şi şi-o atinge.

 Simţind mirosul de egoism ce emana, încercam deja să conchid tăcând, însă ea nu… pentru ca să-mi spună că mai are şi 13 (treisprezece) certificate medicale, de la medicul legist!!!

Au trecut anii şi peste mine, cum trec peste toţi, dar cele 13 certificate nu-mi ieşeau din minte, ba chiar mă făceau să citesc Flacăra de la jumătate începând. În 1985, o boală necunoscută loveşte un copil al unei verişoare de-a mea, din Brodocul de lângă Vasluiul mult sărăcitei Moldove, a mea şi a tot neamului meu din partea mamei, de la Bogdan al II-lea şi până-n vecii vecilor. Fiind un adept hotărât al ştiinţei, deşi citeam tot ce se scria pe marginea bolilor foarte grave şi în special al cancerului, nu credeam o boabă! Însă, când a fost să cântăresc soarta unui copilaş, s-a schimbat macazul şi cu mine.

Amintesc că în ACEI ANI TULBURI, de dictatură, Adrian Păunescu colinda Ţara cu Cenaclul Flacăra făcând Cântarea României, CU O VALIZĂ PLINĂ DE MEDICAMENTE, după el!!! De ce făcea el un aşa mare efort, care-l târa cu bună ştiinţă spre moarte? Căci ce beneficii avea, se duceau pe pensia alimentară şi întreţinerea femeii din Lacul Tei: circa 6000 (şasemii) de lei pe lună!

Îmbolnăvirea gravă a lui Amza Pelea şi apoi moartea Marelui Oltean, îi aduce însănătoşirea lui Adrian Păunescu, prin cunoaşterea altui român SUPRA-OM: VALERIU POPA!

…Starea copilului de care v-am pomenit se deteriora pe zi ce trecea, din analiză în analiză, la Spitalul nr 9, unde şpaga de intrare la tomograf, spre exemplu, era de 1000 (una mie) de lei, astfel încât, cu toate eforturile, din copilul cu care am intrat cu el de mână pe poarta spitalului, acum îl aveam paralizat complet, mai putând comunica cu noi doar prin priviri, în numai două săptămâni!!!

Disperat, am plecat la redacţia Flăcării, şi am fost primit de dl Ovidiu Ioaniţoaia, care m-a încurajat şi m-a îndrumat să plec la Bacău – următoarea escală a Cenaclului, pentru a sta de vorba cu miraculosul inginer, mai Doctor decât toţi doctorii din lume, însă, faţă de cei din România, doar în privinţa lipsei de bun simţ faţă de bolnavi, în privinţa şpăgilor ce trebuiam noi să le plătim lor, aş vrea să îl compar

Am ajuns la Bacău, şi întrebând de Cenaclu şi de locul unde se ţine, am fost repede luat pe sus de Securitate. În învălmăşeala care s-a produs pe holul Hotelului, un „domn” foarte înalt, pletos, cu ochii cereşti albaştrii, m-a localizat imediat şi, cu privirea, amândoi ne-am spus păsurile: el neputincios, împins imediat către camera sa, iar eu, „teroristul”, împins afară din Hotelul central Decebal. Am fost scotocit peste tot, legitimat şi lăsat liber într-un final (dar cu interdicţie fermă de a mai intra în Hotel), pentru că găsiseră asupra mea zece plicuri cu fotografiile copilului paralizat:

– Tovarăşe Toma (…asa se vorbea pe atunci, insa cuvantul vine de la „tov” , nu de la „rusescul tavarishce”, care in Yvrit inseamna „bun”), noi te înţelegem, că avem şi noi copii, dar avem şi acest servici care nu ne permite să vă lăsăm să îl contactaţi pe Adrian Păunescu. Ăsta este ordinul! Te rugăm să nu încerci ceva, căci ne vei obliga să te arestăm…

-Eu vreau să stau de vorbă cu Valeriu Popa! Îmi moare copilul, înţelegeţi, vă rog…

-Te înţelegem, dar, avem un ordin! Încearcă mâine, la Oneşti, poate acolo vei reuşi. Aici nu se poate.

Am strecurat un plic cu fotografii pe sub uşa Autocarului lor, am lăsat altul la recepţie, unei doamne, care s-a oferit să-l „strecoare”, dacă va avea ocazia să fie mai aproape de Poet, şi încă unul l-am lăsat unui miliţian amabil. Aveam o încredinţare lăuntrică, ce îmi dădea siguranţa că voi primi răspunsul scris în paginile revistei, dacă nu voi putea să îl contactez direct pe Valeriu Popa. Noaptea aceea însă, de nesomn, mi-a trecut fără nici o şansă…

Dimineaţa, la şapte (deşi show-rile ţineau până târziu, mult dincolo de miezul nopţilor), toţi membrii Cenaclului plecau împreună cu Poetul spre Oneşti, iar eu nu aveam cum să-i urmez, pentru că acea iarnă grea a oprit şi circulaţia trenurilor, circulaţia maşinilor fiind oprită de mai mult timp, pentru a se face economie de carburanţi.

De disperat ce eram, am plecat pe jos, tăind câmpul spre Oneşti şi omătul ce-mi ajungea până la brâu (circa 40 de km, mi-a zis un localnic, că voi avea de mers). După câteva ore am fost somat să „stau pe loc” de o patrulă care, interceptându-mă, a venit la mine cu o tanchetă (TAB). Înţelegându-mi situaţia (auziţi fraţilor!), comandantul s-a oferit să mă ducă cu TAB-ul până aproape de Sala Sporturilor din Oneşti. Numai Dumnezeu ştia că eu abia mai mergeam, că şi eu eram un obez de 98 de kg, şi ficatul nu-mi dădea pace deloc, să mă pot mişca mai în voie.

În fine! Toţi „suspuşii” Nomenclaturii Române, bolnavi şi ei, la fel ca noi, căci boala nu ţine cont de funcţii, veneau la Valeriu Popa cu Daciile sau cu ARO-urile lor negre, iar eu cu o Tanchetă militară!

Spectacolul începuse de mult şi deci, nu se mai putea intra în Sala înconjurată „la metru” de cordonul de miliţieni. Am ocolit-o şi eu, pe departe, i-am putut vedea Aula şi pe Valeriu Popa acolo, stând de vorbă cu bolnavii.

Atunci mi-am zis: „Voi mai încerca odată să trec de cordonul ăsta de miliţieni, iar dacă nu voi putea, voi trece prin geamul ăsta, al Aulei, şi-i voi da plicul cu fotografii… Ce-o să-mi facă? Or să mă aresteze? Mai importantă este viaţa nepotului meu! Am să le plătesc geamul şi gata…”

Am luat direcţia intrării principale, şi perpendicular şi hotărât, am pornit-o către cordon. Am trecut printre doi miliţieni, „stană de piatră” făcuţi de Dumnezeu pentru câteva secunde, oameni care câteva minute mai inainte mă ameninţau cu arestarea!!! Am ajuns la uşa Sălii ud fleaşcă de transpiraţia avalanşei de emoţii prin care am trecut, dar aceasta …era închisă. Înăuntru, acel om înalt, Adrian Păunescu, sta de vorbă cu altul, îmbrăcat într-un costum maron. M-a văzut, fiind cu faţa către mine (am avut o clipă senzaţia că… parcă aştepta să mă vadă, căci normal trebuia să fie pe scenă), şi i-a spus celui cu care vorbea, să vadă ce doresc. Cel în costum maron a venit la mine, şi i-am zis:

-Daţi, vă rog, acest plic d-lui Valeriu Popa! O să vă aştept aici, pe-afară…

Omul acela, ia plicul, mă asigură că i-l va da inginerului, face doi-trei paşi .şi se întoarce la mine:

-Da, ia intră şi dumneata, c-o fi mai bine să-l dai chiar dumneata, personal, „doctorului”!

Am intrat, am făcut câţiva paşi şi m-am prăbuşit jos ameţit, plângând în hohote, simţind prima dată în viaţa mea de ateu convins, că EXISTĂ ŞI DUMNEZEU ŞI SFINŢI PRINTRE NOI, NU NUMAI DRACI!

Şi omul şi Adrian Păunescu au sărit  repede să mă ajute:

-Ridicaţi-vă, nu faceţi aşa ceva aici, că NE VĂD „ĂŞTIA”!…  Hai, nu mai plângeţi! Gata, aţi ÎNVINS DEJA, îmi şopti Poetul!

Apoi l-am mai întâlnit pe acest Mare Poet şi Suflet de Om, la televiziune, când Iliescu făcea apel la populaţie… să vină să o apere… de cine?, …de nimeni! Probabil pentru a avea, tot ai lui, pe cine împuşca…

La un moment dat, un zvon a străbătut toată mulţimea: „VINE PĂUNESCU!” Nu ştiu de unde au apărut, Dumnezeule(!), ca la comandă, un grup de tineri de aceiaşi costumaţie şi frizură scurtă militară, identică cu a acelora pe care eu i-am văzut manifestând pe Mihai Bravu, în seara de 21 Decembrie 1989, strigând: „Jos Ceauşescu!”, dar şi la Universitate, mânuind acele „cocktail-uri Molotov”, de care orice om serios, habar are cum se prepară. Aceştia, împreună cu alţi bătăuşi, amatori, din mulţime, au sărit să-l bată pe Adrian Păunescu, într-un fel care-ţi dădea de înţeles că sunt ANTRENAŢI în acest scop, că era prea bătătoare la ochi sincronitatea lor perfectă. Nu ştiu nici cum o fi scăpat din acea bătaie, dar am înţeles cu timpul, că şi pentru el veneau aceleaşi vremuri care au venit şi peste noi doar, nu însă şi peste membrii de partid, azi de partide, care au primit, câteva zile mai târziu prin intermediul televiziunii, „sfatul” de la Iliescu: „Toate cadrele de partid să se retragă la domiciliile lor, până la noi directive!”

Greu o fi oare, pentru poporul român, a înţelege că Adrian Păunescu era o „piatră de moară” pentru familia Ceauşescu, ca intelectual „nesuferit”, iar ca GENIU, unul ce „subclasa” toate titlurile lor de ”savanţi” şi „doctori honoris-cauza”. Sau altfel: Oare chiar atâta de jos să se fi coborât Grigore Vieru, încât să iubească  un „diversionist”, un „diletant”, un „trădător”, un „porc”… sau un… oricum ar mai fi în stare să-l caracterizeze răii, pe Adrian Păunescu? Apostolul Pavel este iubit şi lăudat de toată creştinătatea lumii acesteia, un aşa de „fals” om, care s-a făcut „cu grecul grec, cu evreul evreu, şi cu neamurile ca unul de-al lor, pentru slava lui Hristos!” Cu cât mai prejos o fi fost Păunescu, care s-a mai făcut şi „prost” pentru săracii şi bolnavii ROMÂNIEI(!), suportând pe cel mai prost şi incult om, pus preşedinte peste noi de KGB-işti? Sau doar pentru Hristos este motivată înjosirea?

Bine, poate nu aţi ştiut, că nu merită să vă pierdeţi timpul voi, perfecţii lumii, citindu-l pe „porcu’” de Păunescu, aşa că o să vă spun eu: „Hristosul lui a fost omul sărac şi ROMÂNIA!!!”

Abilitatea şi flerul lui Păunescu ar fi adus beneficii ENORME Ţării noastre după 1989, dar noi nu ştim şi nici nu vrem (la oamenii de Stat referindu-mă, nicidecum la poporul nevinovat) să ieşim în faţa lumii cu „cele mai luminate minţi, în frunte, care nu sunt doar luminate şi atâta, ci îşi mai iubesc şi Ţara ca pe lumina ochilor lor”!

La a găsi motive ”contra”, nu ne întrece nimeni, ba suntem chiar ”menestrei”!  Un om rău, numit tismăneanu (fără majusculă, Aşa consider eu!), aminteşte pe net (dar numai aşa, …în treacăt) de bursa câştigată de Adrian Păunescu la Universitatea din Iowa (SUA), …dar mai departe, nemaiştiind el, vă spun eu: …care selectează în fiecare an pentru a le studia(!), cele mai geniale 100 de minţi umane ale lumii, şi deasemenea mai „uită” să mai spună, …că doar el, Poetul Adrian Păunescu, a fost UNICUL până azi, cărora americanii i-au oferit invitaţia de a mai sta încă un an în mijlocul lor pentru a-i fi studiate calităţile. Oare, tot proşti or mai fi şi americanii Universităţii din Iowa?

Pe de altă parte, dl tismaneanu nu se dă în lături să împroaşte, cât poate…  Nimerit ar fi să-şi ceară iertare, dar, asta îl priveşte doar pe el…   Iertaţi-mi devierea de la subiect!

Şi revin, ÎNTREBÂND: UNDE ERA GRĂMADA DE MILIŢIENI CARE-L PĂZEAU ATUNCI PE ADRIAN PĂUNESCU, IAR ACUMA, ÎN LIBERTATE, NU??? Am să vă răspund tot eu: Erau învacanţă”! În Germania, unde am ”plecat” cu ocazia mineriadei din 13 iunie 1990, am cunoscut un fiu de miliţian, de loc din Comuna Mănăstirea a Călăraşilor (din acelaşi loc cu fosta mea soţie), luptător la Dinamo, care mi-a spus aşa: „La revoluţie (cu ”r” minuscul, pentru el!), eu şi tata ne-am uitat la televizor tot timpul, râzând de PROŞTII care se lăsau manipulaţi de Iliescu!” Ce căuta el, acel fiu de miliţian, în Germania? Tot eu vă voi răspunde: Îşi făceacumpărăturile”!, …adică NE FĂCEA DE RÂS!, …că ăsta era ordinul lor: „Furaţi şi faceţi cumpărături în rate de zeci de mii de Mărci, cu tot ce vă doriţi, şi apoi plecaţi acasă, simplu, fără să plătiţi, …că nu vă va face nimeni nimica!” Aşa au procedat, din Norvegia, venind cu un teanc de paşapoarte la ei, din oraş în oraş şi din ţară în ţară, cerând azil politic, şi „cumpărând” în rate, imediat ce primeau viza de şedere legală, şi ei (români!), dar şi ţiganii făcând acelaşi lucru sub acoperirea paşaportului românesc. Pentru ăştia, dl „tismă”, cum i se zice pe Blogg, nu are ochi critici, dar pentru GENII are, pentru că bârna se vede întotdeauna mai greu ca paiul

După Germania şi Israel, abia în Spania, muncind din greu până am făcut icter galopant aici, am reuşit să mă mai adun, să îmi şi refac viaţa chiar, reuşind a-mi vedea şi de partea mea sufletească, întâlnind… în sfârşit şi eu, sufletul meu pereche, după ce am platit, ca şi Adrian Păunescu, la pensii… Am trecut prin trei căsnicii eşuate, pentru a-l putea întelege pe un Om ca el, şi „rostul” acelor 13 certificate medicale ale femeii din Lacul Tei. Actuala mea soţie, unica din câte femei am cunoscut, mă îndeamnă la scris, nu la muncă la pickhammere, căci zice ea „tu scrii ca Păunescu!”, şi ei plăcându-i mult poezia adevărată, însă eu îmi cunosc „lungul nasului”, şi ştiu că nu pot sta nici măcar la degetul mic al unei aşa valori umane. Am realizat însă, că un bărbat, fie el şi GENIU, fără o femeie potrivită, este un rătăcitor, suferă în inima lui mult o astfel de lipsă, şi este foarte vulnerabil experţilor în minciuni, a acelora de teapa lui Marx, politici, spre exemplu, indiferent de „mâna” mincinoasă cu care fac ei politica pe care o fac

Valeriu Popa s-a stins între timp şi Adrian Păunescu nu a mai putut beneficia de sfatul acela sigur, consolator şi extrem de logic ÎNDRUMĂTOR, în ale sănătăţii, dar şi în altele, oameni buni: DOCUMENTAŢI-VĂ, înainte de a avea de spus ceva, măcar când vorbiţi despre un român, de-al nostru!!!

Pe internet i-am citit mereu poeziile şi articolele, dar de văzut l-am mai văzut, ultima oară, la o emisiune televizată, unde a fost invitat pentru a fi CHINUIT de mediator şi de ceilalti invitaţi, între care eu am recunoscut pe un fost pieţar, mare politruc acuma, gen Dan Iosif (dar acuma cu alt carnet, de dreapta), pentru că a fost şeful Pieţii Moghioroş (din Drumul Taberei) prin anii 1994-96, unde eu îmi făceam cumpărăturile. L-am cunoscut întâmplător, printr-o avocată cu care m-am întâlnit în acea piaţă. Aşa în direct, în acea emisiune, politrucul neruşinat, era gata să sară să-l bată pe Poet, căci, vai ce îndrăzneală(!), Omul de „nimica” Păunescu, a îndrăznit să „jignească” pe post, public şi în direct, o ditamai „personalitate” ca el… un fost mare pieţar!

Apoi, la moartea lui Vieru, am aflat dintr-un articol, că Adrian Păunescu a fost vizitat de Marele Basarabean, pentru a-i aduce un kilogram de cireşe, căci doar el, Vieru, ştia că Adrian nu avea ce să mănânce pe-atunci. Iată un Parlamentar care nu a ţipat în gura mare că „vrea salariu mai mare” pentru că nu are ce mânca! Sau „televizor cu plasmă”, sau „telefon mobil, cu convorbirile plătite de la Buget”, ca toţi ceilalţi, fie dreptaci, fie stângaci!

Testamentul ce la scris, acuma spre sfârşit, a fost „tradus” în acelaşi mod specific proştilor de pe SITE-uri, cum că el pregăteşte odiversiune„, şi că nu are nici o boalăporcu„…

Iată că nu a minţit! Pot să se bucure toţi cei care l-au urât, din invidie, pentru că nu au putut şi ei atinge GENIUL (în nişte timpuri în care nu mai avea nimeni loc în Ţară de „savanţii de renume mondial”), sau, …nici măcar aşa, …cum m-a atins GENIUL pe mine, atunci, în Sala Sporturilor din Oneşti.

Dumnezeu să-l odihnească pe Marele meu Poet, şi al cui o mai dori, că el nu a obligat pe nimeni să-l preţuiască cu forţa!

Voi reveni asupra omagierii sale, căci nu am putut dormi toată noaptea, …de gura răilor lumii satisfăcuţi acum de către …Moarte(!), acum, când aş vrea să ştiu cât mai multe despre ultimile clipe ale unui un aşa Mare Patriot.

!!!Oricum, politrucilor uscaţi la suflet şi nesimţiţi din fire, CE ŞTIM NOI, CARE L-AM CUNOSCUT, VOI N-O SĂ CUNOAŞTEŢI  NICIODATĂ: Oricare poet, care a scris o poezie doar pentru Ţara lui, sau un şir nesfârşit în zeci de volume, ca Adrian Păunescu, legând România de Stelele Sfântului Cer, când se va stinge din viaţă, va pleca în Veşnicie cu NUMELE SFÂNT AL ŢĂRII SALE, PE BUZE!

Iată un sentiment măreţ care SPALĂ ORICE PĂCAT, atât în memoria oricărui om serios, dar şi în faţa Marelui nostru Creator!

***

2 răspunsuri la DESPRE MINE

  1. Castel M. zice:

    Citind randurile scrise de dumneata, mi-am reamintit proverbul romanesc, vechi, auzit la bunicul meu Gheorghe Moraru acum vreo 40 de ani : „Nu ii da, Doamne, omului cat poate sa duca !”
    … Ti-a fost dat sa induri multe, dar ceva-mi spune ca inca nu s-au terminat de tot… Cand spun asta ma refer la copii, la nepoti, la sanatate, la batranetile ce vor veni si la … mata le stii mai bine!
    Eu cred ca „mai ai de dus” , Domnul a fost si este „darnic” cu mata. Cu ce-am sa pot te voi ajuta, foloseste-ma, sunt aici. Inca … Acelasi, Costel M.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s