LONDRA


Acest capitol al cărţii l-am numit „Londra”, nu doar pentru că sunt astăzi aici, ci pentru că, trecând prin această metropolă începe să mi se contureze un nou capitol din viaţă pe această Insulă: reîntruparea mea în familie. Capitolul „Madrid”, în ceea ce mă priveşte, pot spune că s-a încheiat… sper. Lumina care-mi atrage acum atenţia este Farul Irlandei: Dublin-ul!

Aşa că, iată-mă − la cei 64 de ani bătuţi pe muchie chiar aici, pe malurile Thamisei −, cutreierând Londra-n lung şi-n lat, de circa o lună de zile. Să nu creadă cineva că-s „bogat”, ba chiar sunt sărac lipit, doar că, eu am învăţat să trăiesc ascultându-mi DESTINUL, nu obligându-l pe el să asculte de mine. Din Tel Aviv, de-acolo, am înţeles că şi oamenii trebuie să-şi trăiască viaţa, într-un mod cât de cât asemănător cu al celorlalte vietăţi, nu în sensul că ar trebui să le „copiem”, ci în sensul lepădării noastre de capricii, dorinţi, cusururi, moravuri, prejudecăţi, filozofii etc. Într-un cuvânt, cred că ar trebui să NE TREZIM LA REALITATE! Să nu ne mai lăsăm prostiţi de şiragul de „filozofii” pe care le desfăşoară dracii acestei lumi în faţa ochilor noştrii, ADEMENINDU-NE… asta, în cazul în care dorim salvarea Planetei şi, implicit, a noastră.

*

 

Stau şi mă-ntreb: Oare de ce-oi fi pierdut eu 12 ani din viaţă prin Spania? Nu şi-au pierdut timpul pe-acolo destui români, unii dintre ei, poate chiar mai mulţi ani decât mine? Trebuia, oare, să fi fost şi eu pe-acolo? Poate că da! Dar asta se va vedea în timp! Dar care „timp”, căci, în mod convenţional, încep să simt, de-acuma, că mai am de trăit din ce în ce mai puţin, din ceea ce mi-a fost dat să cheltui din acest concept fizic newtonian-rectiliniu, sau einsteinian-curbat. În sfârşit! Mai bine părăsesc acest teren al nostalgiilor, căci, dacă persist, presimt că voi degenera în regrete. Mi s-a mai întâmplat! Aşa că, hai mai bine să continui a-mi trăi şi eu „clipa hărăzită”, cum pot şi cât pot, mai din plin. Dar „by the word” – cum zic englezii −, „hazardul”, oare ce-o fi: Nu tot o convenţie? Desigur!… aparţinând altui gen de „gânditori”, dar ai aceleiaşi găşti de „înnobelizaţi”.

Londra, pot zice m-a primit frumos! Ca-n Israel, la neuitatul meu Beit Immanuel (Hostel renumit al Tel Aviv-ului), căci englezii sunt aceiaşi, mereu aceiaşi, ca întotdeauna, indiferent unde există prin această lume Terrestră, în Univers, sau la ei acasă! Dumnezeul Bibliei, adică al acestei lumi, prin Fiii Săi, căci, prin El, nu se poate – deci nu zic prin „aleşii” Săi, că nu-i tot aia, deşi, şi unii, şi alţii, aparţin lumii noastre. Asta nu-i după „dorinţă”, ci tot după „hărăzire”! El, deci, prin Domnii lumii acesteia – căci ei sunt Fiii Lui, în realitate −, au reuşit să ne schimbe, aproape cu totul, doar pe noi, adică pe latinii „vulgari”, botezaţi de Natură cu apă, nu de El, prin cele trei mari fluvii europene, Nistru, Tisa şi Dunărea, iar apoi cu DUH, de Isus − Domnul meu Ales, peste întregul nostru Univers şi peste Munţii mei Carpaţi −, botezaţi, ziceam, de Iisus cu DUH, prin ucenicul Său preaiubit Andrei. Doar pe noi ne-au schimbat, repet, şi pe alte încă câteva popoare europene, la fel de slabe, în sensul blândeţii, desigur. Dacă nu vă vine să credeţi, veniţi la Londra, pentru a vedea cu ochii voştri ce înseamnă Conservatorism – ambiţia unor conducători serioşi, de a nu schimba frumosul specific poporului lor, după mintea oricărui filozof „deştept”, precum Marx, spre exemplu. Darwin, alt „deştept”, în momentele sale de contemplaţie a nimicului, normal, s-a simţit brusc un fel de „mugure” pe creanga sa genealogică, adică a speciei sale specifice, arhicunoscute nouă, sub numele de „maimuţă”.

Nordicii, nu s-au arătat niciodată prea primitori faţă de Fii, preferând să-şi pună coarne reale pe cap, peste cele imaginare, dar foarte uşor presimţibile. În loc să-şi desfacă braţele prieteneşte în faţa lor, aşa cum am făcut noi, i-au împuns mereu. Şi bine au făcut, căci, îndeajuns de bine călăuziţi şi organizaţi, asiatici ăştia, au avut permanent un plan strategic ascuns cu şiretenie în minte, astfel încât azi, iată-i ameninţând întreaga lume cu „banul”, conform spuselor unui frate de-al celor din parlament, cunoscut în lumea interlopă română sub numele de „Gigi Becali”, un venetic „cuman”, după părerea îndoielnicului istoric „sorbonean”, Djuvara, sau „machedon” – după cum vrea să-l considere fiecare: „Ce bă, nu vreţi Noua noastră Ordine Mondială? Treaba voastră dacă o vreţi sau nu, bă! Nouă nu ne pasă de voi, că, dacă nu o veţi de bună voie, noi o să v-o impunem cu forţa, aşa cum am făcut cu fiecare Ordine în parte din trecut, pe care scribii noştri au consemnat-o în istoria voastră, nu într-a noastră. Credeţi că a vrut fiinţa umană „sclavagism”, spre egzemplu? Nu bă-ăăă (!), NOI, STĂPÂNII lumii, am l-am vrut şi aşa a fost! Sau ce, au vrut est-europenii Comunism? Nu bă-ăăă! Sub ochii voştri l-am conceput şi l-am IMPUS CU FORŢA, nu pe ascuns, pentru ca să vedeţi de ce suntem noi în stare să facem cu voi şi, normal, să vă temeţi de noi, plebeilor...” (Becali, alias James P. Wartburg)

Soarele Londrei este superb… toamna, mai ales, comparându-l cu cel al Madridului! (…în alte anotimpuri nu-l ştiu, dar sper că voi avea şansa de a-l simţi!) Nu te arde. Te încălzeşte puţin, atât cât trebuie, dar nu mereu, ci destul de rar, astfel încât, atunci când apare, te face să-l iubeşti din toată inima, aproape obligatoriu. Căldura Soarelui londonez este ca Dragostea Părintească: Doar atunci când n-o mai ai, ţi-o doreşti, regretând după vremurile când era şi nu-i apreciai, nici căldura, nici valoarea

Iar englezii – ce să mai zic? −, sunt deosebiţi! Imediat ce am pătruns printre ei, prin metrouri, trenuri şi autobuze, m-au făcut imediat să-mi dau seama că am uitat să zâmbesc. După doisprezece ani madrileni, iată că mi-am descoperit deja, o primă schimbare a modului de a fi. Fără nici o pricină de laudă −, mărturisesc că, în familie şi între prieteni, eu am trecut, tot timpul, drept un om vesel, constant… cu erupţii rare… cred, violente.

Vesel-vesel, dar nu şi optimist constant! Starea de veselie este un semnal, un „ceva” fizic-necesar de a ne relaxa, pe când optimismul, este un mod principial, deja, de a ne trăi viaţa. Veselia, aşadar, este carnală, menită să ne aburească starea emoţională, cu un fel de „mulţumire de sine” – după mine, căci este asemenea „săţietăţii” trăite la nunţi, botezuri, onomastici, aniversări şi aşa mai departe. Optimismul, dacă ni-l dorim, îl vom simţi ca pe „încărcătură energetică”, căci exact asta şi este. El coboară-n noi din acea Energie Universală, pe care, speculanţii primordiali humanoizi, au numit-o tranşant „Spirit” sau „Duh”, pentru a ne prosti cu filozofiile, în dorinţa lor acerbă de a ne manevra, dar nu oricum, ci prin intermediul lor, al pastorilor, autodeclarându-ni-se „reprezentanţi”. Făcând din „Ea” un „El”, ei au devenit brusc nişte „unşi” ai Lui, iar noi, nişte „păcătoşi”, dar tot ai Lui, pentru că El, zic ei, gândise deja, atunci, la începutul veacurilor, un „plan de salvare” pentru noi, nu pentru ei, deşi pe-atunci, nu existam nici noi şi nici „unşii” Lui!

Ha, mă-ntreb acuma, aşa-n treacăt, făcând o micuţă paranteză: Cine dracu’ l-o fi  uns „porc în fustă şi filahterii”, pe preotul care se culcă cu nevasta altuia, nu DRACU’? Cum mă-ntreb, aşa e! Reclamaţii peste reclamaţii curg şiroaie, în mapa de evenimente anticreştineşti” ale lui Daniel, arhiepiscopul Bisericii Ortodoxe Române, dar cine să aibe timp de aşa ceva: un PREAFERICIT? Ce, degeaba, oare, a fost ales să fie prea-fericit? Nu, claro! Ci pentru a şti să facă din orice act anticreştin”, un act natural”, de iertat. Corb la corb, nu-şi scoate ochii! Ochi văd, inima cere, iar conştiinţele lor cad de acord… d.p.d.v religios. Am încheiat paranteza.

Neinfluenţat de filozofii, optimismul poate, desigur, funcţie de puterea energetică cu care dorim a ne încărca – dar şi prin absenţa sa poate–, să definească în mod real caracterul unei fiinţe umane format de părinţi, respectiv, calitatea celor „şapte ani de-acasă” însuşiţi până la vârsta când suntem obligaţi să mergem la şcoală. Trebuia să zic „eram”, nu „suntem”, întrucât cei şapte ani s-au diminuat azi şi la noi cam la jumătate, copiii de azi ai României fiind obligaţi să meargă la Grădiniţă, ca-n Occident, astfel că, lângă acest caracter primar, încet-încet, dar sigur, îşi face loc în mintea copilului, de la vârsta cea mai fragedă, optimismul fals, alterat de filozofii, mai mult sau mai puţin „spirituale”, sau de speranţa falsă că vor putea ajunge oameni „mari” în viaţă, adică „manipulatori”, în loc de „manipulaţi”. Realitatea, însă, demonstrează clar tuturor că, de la Dumnezeu, în jos, piramidal, toţi suntem manipulaţi, fie că vorbim de Fiii Lui, fie muritorii de rând, adică de „păcătoşi”. Dar, după cum se ştie bine, Fiii Lui, constructorii ăştia nevăzuţi ai societăţilor umane şi a Oridinilor sociale, au şi ei odraslele lor, motiv pentru care „şcoala”, pentru marea majoritate a omenirii, nu se mai dovedeşte a fi altceva decât o practică premeditată mizerabilă şi experimentală, pe fiinţa umană şi pe alte câteva vietăţi „domesticite” – căci acesta este termenul trist al denaturării noastre psihice. Azi, observăm din ce în ce mai des câini care ies la plimbare îmbrăcaţi, de stăpânii lor, în nişte hăinuţe specifice, iar mâine, stăpânii, vor constata că potăile lor, de ruşine, normal, vor refuza să mai iasă dezbrăcate afară! Biblia ne aminteşte… anemic, doar printr-un singur verset, la sfârşitul capitolului 2 al Facerii – Făcături sunt toate, nu „geneze”−, că, la început, bărbatul şi femeia sa, umblau goi şi nu cunoşteau ruşinea. Cineva, înseamnă că le-a vârât-o-n cap, şcolindu-i şi transformându-i, din vietăţi, în oameni „civilizaţi”, la fel, sau asemănător, cum sunt azi bietele patrupede în devenire! Deci, luată la bani mărunţi, şcoala, nu este altceva, decât o perioadă obligatorie din viaţa noastră, menită să ne „modeleze” creierele psihologic, prin intermediul unor profesori, obligaţi a-i „lucra” pe copii la minte, conform unei PROGRAME stabilite de superiorii lor, în schimbul pâinii de toate zilele, astfel încât, practic, copiii mulţimilor lumii vor fi „educaţi” civilizat – adică „dresaţi”, ce mai tura-vura. Abia după anii de „şcolarizare” se poate vedea, la fiecare individ în parte, dacă într-adevăr a devenit „dependent faţă de mâna care dă de mâncare”, adică de salariu, despre care, deasemenea ştim că, la majoritatea oamenilor creşte cu ţârâita, cu doar câţiva zeci de bănuţi la câţiva ani, în vreme ce la unii, la câţiva doar, din fericire, salariile se multiplică imediat cu câte zerouri vor ei. Despre ăştia, mulţimile nu ştiu niciodată clar „de unde vin”! Se trezesc, pur şi simple, cu ei în parlamente, nitam-nisam. Nu ştiu nici „încotro conduc ei treburile”! Ce ştiu multimile bine despre ei, auzim zilnic: Este vorba de „orificiul” acela matern, prin care au ieşit şi prin care sunt trimişi toţi, la grămadă, să se ducă.

Astfel judecând, şi numai aşa, putem întrezări care este practic adevăratul rost al menţinerii sărăciei lucii în rândurile omenirii, căci, atât starea „de sărăcie”, cât şi cea „de bogăţie”, nu sunt caracteristice Vieţii Naturale, ci doar a celei „artificiale”, a „vieţii civilizate”, cum i se zice de fapt greşit, civilizaţia dovedindu-se a fi tot o „facere”, dar nu a Naturii, al cărui „început” este cel specificat cu foarte mare claritate în Biblie şi care nu are absolut nicio legătură cu acel Început, al tuturor începuturilor, către care tânjim reflexiv, căutându-l fiecare dintre noi cu multă stăruinţă, de când ne maturizăm şi până ce închidem ochii definitiv, prin mai toate Vechile Scripturi, deşi El, practic, urlă de necaz din străfundul genei noastre, că nu mai vrem să-l băgăm în seamă, imediat ce începe să ne placă apa ruginită venindu-ne pe teavă, când vor, şi cum vor, cei pe care-i alegem doar pentru a avea pe cine să-njurăm de mame şi de origini.

Nefiind, deci, de Natură Energetică, cele două stări, mai sunt numite şi stări „materiale”, dar tot în mod greşit şi doar de către cei care şi-au adoptat biblic, prin forţă, numele de „dumnezei”, în realitate doar nişte jeguri de oameni „politici”, total nepreocupaţi de realitatea înconjurătoare, de Natură, ci doar de propriile lor interese materiale, chiar ei fiind aceia care, prin finanţări fabuloase, şi-au dorit dintotdeauna a stăpâni până chiar şi peste Ea. Dacă i-ar fi preocupat, ar fi înţeles, dacă nu chiar toţi, măcar o parte din ei, că, în Natură, nu există practic materie „nulă” din punct de vedere energetic, Tabelul Periodic al Elementelor, întocmit de Mendeleev, fiind doar rezultatul unor experienţe de laborator. În mod separat, aşa cum sunt ele înscrise în Tabel, elementele nu pot exista! Doar condiţiile acelea specifice, create de oamenii „de ştiinţă”, distrug Energia care le leagă în materie, adică valenţele. Totuşi nici chiar o astfel de rupere nu poate fi permanentă, ci doar pentru o anumită perioadă de timp, mai lungă sau mai scurtă, funcţie de cât durează practic re-energizarea elementelor moarte, după care va urma re-integrarea în materia, nicidecum alta, ci aceiaşi.

Raportat la Istoria consemnată de Biblie, la cele două stări, despre care vorbim, mai putem observa că, de la Noe încoace, ele, de fapt, induc în om acelaşi caracter dualist, specific doar Dumnezeului care le-a creat, practic, spre a fi destinate doar „păcătosului” biped, urmând a ne aştepta să vedem şi patrupedele ruşinându-se-n viitor. Categoria de oameni, ce beneficiază din plin de blestemul patern noahian, sunt cei stabiliţi a fi mai blânzi din fire, dar şi mai precauţi, lângă care mai putem ataşa, dacă dorim şi fără a greşi deloc, mascotele, nevinovatele vietăţi care, tot din fire, sunt la fel de asemănătoare, atât în ceeace înseamnă „blândeţea”, cât şi în ceeace înseamnă „slăbiciunea fizică”. Pentru a se înţelege clar la ce mă refer, propun chiar acum recitirera primelor două versete ale Noului Legământ încheiat de Dumnezeu cu Noe, după Potop. (Vezi cap. 9: 1-2, chiar şi 3, pentru cine vrea)

Întrucât inducerea forţată în mintea unei vietăţi (oricare, nu neapărat umane), a stării de „dependenţă faţă de mâna care dă de mâncare”, nu este prcticată de absolut toţi oamenii, ci doar de o minoritate, putem deduce cu claritate că ea este proprie doar celor „răi la suflet din fire” − cum bine se zice −, la mintea cărora nu poate prinde nici măcar arhaica „blândeţe”, specifică doar preoţilor care păstoresc din dragoste şi predică din Scripturile sfinte întru schimbarea în bine a caracterului enoriaşilor săi. Cât despre trântori, despre cei care s-au făcut preoţi doar pentru a trăi „de pe urma Cuvântului” − cum zicea şi Pavel −, dar nu oricum, ci de la bine în sus, ştim că ei au existat încă de la începutul Erei Religioase, conform celor scrise-n Biblie, şi cred că vor continua să existe până-n vecii vecilor. Fără greş, ei întăresc argumentul cel mai doveditor al inexistenţei Dumnezeului-făcătură, adică dogmatic. DUALISMUL Său, meşterit de doctrinologi, este filozofia care, odată crezută, anulează principiul logici reale − compararea oricăror necunoscute aflate, cu realitatea înconjurătoare, indiferent de gura care le pronunţă −, înlocuindu-l cu principiul „logicii” imaginare – crede şi nu cerceta!… Dualismul, respectiv alternanţa continuă a judecăţii noastre între „bine şi rău”, nu poate nicicum să încapă în perimetrul Logicii; dar situaţia este şi mai gravă, observând că acestă infectă filozofie a reuşit să pună stăpânire pe 99,999% din totalul întregii omeniri, în doar cei circa 70.000 de ani, de când se crede că dogma şi-a făcut biblic apariţia, pentru a-i face pe oameni să creadă în existenţa Dumnezeului dualist oricum, indiferent de metodele folosite, fie prin folosirea forţei fizice, fie prin folosirea forţei carismatice, care este de natură psihică şi proprie fiecărei persoane, ca şi „intensitate”, funcţie de subiect, împrejurări şi interes, indiferent dacă acesta este doar subiectiv, material, sau amândouă la un loc.

Obiceiul de a captura o vietate, oricare, este practic foarte strâns legat comerţul pe care-l practică azi, destul de bine mascat, acelaşi tip de indivizi, înşelători, fără milă şi răi la suflet, care au capturat-o de fapt şi o ţin legată, fie fizic, ca-n Sclavagism, oamenii, fie doar psihic, aşa cum îi leagă şi religiile pe cei slabi din fire, adica la cerbice, înslăbănogiţi special de preoţinea slujitoare dogmei şi interesului personal, nicidecum semenilor lor.

Asta s-a întâmplat şi cu strămoşii noştri DACI! Cei care ne-au cotropit Părinţii, la începutul secolului întâi al Erei Noastre, n-au fost practic locuitorii Romei Antice, după cum nici cei din anul 1945 n-au fost ruşii, locuitorii bastinasi ai Rusiei, cum mincinos au scris „istoricii”, ci coordonatorii Organizaţiei Internaţionale a Evreilor Comunişti, care doar s-au folosit de Armata Rusă, pentru ca ei să poată să rămână „nevăzuţi”. Migratorii, deci, cei care s-au infiltrat în Senatulul Romei, au fost nevăzuţii şi adevăraţii creatori ai Imperiului Roman, precum şi adevăraţii vinovaţi pentru toate crimele săvârşite de Lumea Creştină, creată şi condusă de ei, căci acest imperiu n-a fost declarat chiar degeaba „sfânt”, ci prin chiar faptul că a fost „sfinţit” după modelul lui Moise, cu râuri de sânge nevinovat, animal şi uman la un loc, vărsat în numele aceluiaşi Dumnezeu, dar sub călăuza altei dogme religioase, pe care tot ei au impus-o cu forţa ca şi Religie de Stat obligatorie întregului imperiu. Lucrarea aceasta a lor, seamănă perfect, ca două picături de apă, şi cu lucrarea creierului mozaic, făcută în Poporul Evreu, dar şi cu cea a creierului hitlerist sau comunist, făcută pe rand în toate Popoarele Est-Europene, căci, chiar dacă conţinutul unor picături compárate, diferă compoziţional, oamenii nu le pot deosebi după formă, ci după efect. Însă, „efectul”, ştim cu toţii că se simte doar după scurgerera unor mai mulţi ani.

De ce fac o astfel de comparaţie? Pentru că şi Moise a omorât circa trei mii de israeliţi nevinovaţi, în doar câteva ore, prin spadele Leviţilor şi în numele aceluiasi Dumnezeu biblic, adica al lui, cruţând, însă, pe cel cu-adevărat vinovat, pe Aaron, pentru că era fratele său de sânge. Aceştia doi, lucrând mână-n mână, unul zicând că face legătura cu Dumnezeu, iar altul infiltrat în mijlocul poporului, au impus evreilor o Nouă Religie cu forţa, căci, aşa degeaba, nici n-ar fi avut cum să fie numită „mozaică”.

Lucrând mână-n mână cu cei care ne-au trădat, adică cu migratorii infiltraţi în mijlocul poporului nostru DAC − căci aceştia sunt, până la urmă, adevăraţii vânzători de popoare −, creatorii din umbră ai Imperiului Roman, au putut transforma DACIA noastră în „Romania”, dar nu chiar atunci, prin forţa armelor, căci aceasta s-a dovedit insuficientă  − ei, cu ajutorul Armatei Romane reuşind să ocupe doar partea de sud a DACIEI −, ci prin intermediul preoţilor trădători, pe de o parte, care în loc să propovădiuască din Istoria DACIEI, cu adevărat sfântă DACILOR, au început să propovăduiască din Biblie, care este într-adevăr Sfântă, dar numai Poporului Evreu, nicidecum şi tuturor celorlalte popoare de pe pământ. Pe de altă parte, ei s-au mai folosit şi de o altă clasă de trădători, cum sunt „istoricii” şi „profesorii” mincinoşi, care au început imediat, unii să creeze, iar alţii să predea generaţiilor tinere, ideea că DACII sunt „fraţi de limbă latină cu italicii şi ibericii”, o minciună grosolană, generarea limbilor noi, fiind tot o divizare a omenirii, generată expres de către cei care i-au pus pe oameni să construiască un turn, prin care să se poată atinge Cerul. Hai, va rog frumos, mai lasati-ma sa mai fac o micuta paranteza: Oare cine doreşte din totdeauna să cucerească alte planete de pe Cer, oamenii de rând, sau finanţatorii din umbră ai unor astfel de programe?

În final, cucerirea întregii noastre DACII strămoşeşti, s-a pùtut realiza abia la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, când, la masa aşa-zisei „păcii” de la Ialta, încăpăţânatul nostru popor, în păstrarea limbii noastre străbune şi a datinilor strămoşeşti, a fost vândut creierului comunist, coordonatorului din umbră a Organizaţiei Internaţionale a Evreilor Comunişti, special pregătiţi să răstoarne orice democraţie, nu doar a ţărilor pe care le-au călcat în picioare folosindu-se de cismele ruseşti, ci a tuturor democraţiilor existente la acea vreme, dar, pentru că aşa ceva nu li s-a permis atunci, au fost obligaţi să se mulţumească doar cu ţările popoarelor date de Churchil şi Rozenwelt drept cobai, intru experimentarea doctrinei Sale criminal-diavolească. După cu se cunoaşte, pe români li s-a permis să-si experimenteze prostia, cu o intensitate procentuală de 90%, timp de 45 de ani. Bun şi-aşa – ce să mai zicem, în comparaţie cu Poporul Rus, care la suportat dublu, şi ca număr de ani, şi ca intensitate, până în 1990, când ni s-a permis tuturora să avem iar acces la LIBERTATE.

Şi uite-aşa, STĂPÂNII Lumii, adică semiţii – căci până la ei am vrut s-ajung −, de la beţivanul lor tată, fac ca unii dintre noi să ne naştem SCLAVI, adică „ha’am-eţi” blestemaţi din chiar pântecele mamelor noastre (exact cum şi Antiochienii i-au numit pe primii creştini „ha’am-mişeii”), iar alţii, TOLERAŢI, respectiv „ya’afeţi”. Conform judecăţii cu-adevărat blestematului Noe – prin însăşi faptul că era un beţivan notoriu –, nu este vinovat cel care s-a-mbătat ca porcul şi s-a culcat în pielea goală, ci propriul său fiu, care poate c-o fi intrat în cortul lui, din cauza uei simple îngrijorări, pentru că nu-l mai vedea ieşind afară şi probabil că-l bănuia deja mort, din cauza băuturrii turnată-n el cu nemiluita. Acestea sunt ADEVĂRURI, pe care Biblia nu le ocoleşte, ci le-a lăsat scrise clar, negru pe alb, spre aducere aminte, dar, cine să le predice oamenilor: preoţii? Aştia, după funcţiile ce le ocupă, sunt adevăraţii mincinoşi, începând de la cel mic, care slujeşte Dumnezeului biblic într-o micuţă bisericuţă, şi până la cel mai mare, care, încoronat, slujeşte aceluiaşi Dumnezeu la Roma, coordonând întreaga Biserică Catolică, din Vatican, sau până la încoronaţii Bisericilor Ortodoxe, pentru că aici MARII HOŢI n-au putut cădea la pace şi, din această cauză, sunt mai mulţi. Rar putem vedea, printre aceste hahalere, câte un preot ca Arsenie Boca, ca Bartolomeu Anania sau ca Richard Wurmbrand, foarte rar chiar, căci, atunci când îşi ei isi fac auzite principiile, sunt azvârliţi imediat în puşcării, pentru că refuză sa execute ordine „mozaiceşti”, cum ar fi, spre exemplu, acela de a face popoarelor pe care le păstoresc „viţei din aur”, adică idoli, aşa cum a făcut Aaron.

Peste tot, pe unde am fost târât de soartă, am întâlnit mai mulţi oameni de toată isprava decât hahalere îmbrăcate-n blănuri de oaie! Spun asta pentru a nu crede cineva că aceştia sunt doar în Anglia. Nu-nu-nu: Aceştia sunt peste tot, exact aşa cum am ajuns şi noi „românii” (de la Traian încoace), să fim răspândiţi astăzi prin întreaga lume! Eu am avut acest har de a-i întâlni pe unde mi-a fost dat să umblu.

Fără voia noastră, prin natura schimbărilor sociale trecute, prin care am fost obligaţi să trecem de-a lungul existenţei, am ajuns să fim diferiţi, unii dintre noi dovedindu-se a fi de-a dreptul parşivi – aş putea spune −, căci suntem singurele vietăţi de pe pământ capabile să ne exprimăm un gând şi să gândim în ascuns la altceva diferit de ceeace spunem, în acelaşi timp. Alţii, însă, destui de mulţi, au avut ambiţia de a rămâne OAMENI, în sensul adevărat al cuvântului, indiferent de Ordinile mai mult sau mai puţin Mondiale pe care le-au trăit. După ani mulţi de cercetări şi de cugetare, am ajuns la capacitatea de a înţelege că, în regnul nostru uman, cândva, s-a produs o deviere de la normal, de natură psihică, evident, care cred că ne-a afectat grav starea lăuntrică, sau „genetică” − mult mai clar spus. Această deviaţie, fiind de natură psihică, în modul cel mai sigur, este şi normal că a putut devia către parşivitate gândirea multora dintrte noi. Ei bine, cugetând asupra acestei enorme nenorociri, am putut constata că „arma” prin care s-a putut realiza această mutaţie, a fost PRIVAREA DE LIBERTATE! Nu numai fiinţa umană, ci absolut orice vietate ajunge să gândească cu „parşivitate”, atunci când se simte capturată şi ajunge să depindă de „mâna” care-i dă ceva de mâncare, din când în când, într-atât încât să-şi ducă viaţa după o zi pe alta. Doar aşa – căci altfel ar fi imposibil −, cel care capturează, poate ajunge „stăpân”, iar cel capturat „sclav”. Mascotele noastre cred că ne-ar putea fi cel mai bun exemplu: Deşi s-au scurs multe mii de ani de când omul a capturat şi domesticit lupul, spre exemplu, transformându-l în „câine de casă”, lanţul, iata ca se mai dovedeşte a mai fi încă şi azi necesar!… Lucrul acesta cred că este cunoscut şi de semiţi, aşa cum cred că a fost cunoscut şi de egipteni, pe vremea când au fost popor „ales”, de aceiaşi draci care conduc lumea din umbră.

Într-un joc, numai greşala poate schimba soarta celor care joacă!

Să nu credă cineva că m-am concentrat prosteşte asupra acestui subiect, ca şi cum n-aş fi avut altceva mai bun de făcut. Cauza, a fost numele unei străzi „Darwin”, pe lângă care trebuie să trec vrând-nevrând, de fiecare dată când mă duc de aici, de unde locuiesc vremelnic, la Restup London Hostel, până la LIDL, unde găsesc fructe ieftine. Darwin, nu-i nimeni altul decât unul dintre învăţătorii celor care se cred „superiori” ca şi „rasă”. Sunt, poate – unii dintre ei −, cei mai bogaţi dintre toţi bogaţii lumii, poate şi cei mai educaţi dintre cei mai educaţi oameni, dar, în esenţă, ei tot PROŞTI se dovedesc a fi, căci nu şi-au putut da seama nici până azi că, orice rău de pe pământ, începând de la banala contradicţie dogmatic-religioasă sau doctrinar-politică şi până la distrugerea Echilibrului Natural Biologic, îşi are originea în extravaganţa poftelor lor.

Orice exemplu grăieşte vehement asta, oricât de banal ar fi. Iată unul: Miliardarul vrea să conducă o maşină de 6000 de centimetri cubi. Înţelege el oare că banul a creat şi în mintea săracilor aceeasi dorinţă, datorinţa sa? Nu! Sau, poate nu-l interesează. În goana lui nebună după bani, el se va bucura de faptul că i-a putut corupe pe săraci, făcându-i să-şi rupă de la gură, pentru a putea conduce şi ei, ca şi el, tot o adunătură de fiare… Dar, prostia lui din cap, nu-i chiar asta, ci faptul că, respirând un aer filtrat şi aclimatizat, trecut practic prin nişte hârtii, fie răcit, fie încălzit cu ajutorul freonului, el crede că respiră aer „curat”, nu poluat, de miliardelele sale motoare , ca şi cum întreaga Atmosferă Terestră suprapoluată, n-ar include şi porţiunea de sub orificiile nasului său. Iată PROSTIE!!!

Alexandru Tomás-Cervesy Ulth’

***

Anunțuri
Publicat în Uncategorized

„Munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă…”


Se cern anii, ca anotimpurile, pe-aici, pe unde sunt, prin Irlanda azi, departe de ţara pe care o port ca pe-o icoană în suflet, oriunde m-aş mai duce, căci de plecat, departe de ţara lui, moldoveanul, de nevoie pleacă, nu să facă excursii sau concedii. Departe de tot ce-am mai sfânt pe lume, de aerul proaspăt şi înmiresmat al codrilor Bucovinei, dar mai ales de oamenii domoli la vorbă, harnici şi hotărâţi, şi de ospitalitatea lor, pe care n-am mai întâlnit-o nicăieri în lume, am suferit în tăcere, sau m-am bucurat, dac-am avut motive. Şi poate că nu m-ar fi cuprins nostalgia şi dorinţa aceasta, de a-mi aşterne gândurile şi de a le răspândi, dacă nu s-ar fi apropiat iar Paştele…

Şi-mi amintesc – Doamne, ce frumos mai era pe-atunci!… −, de vremurile când eram copilă la mama-acasă, sau mai târziu, când şi eu am devenit mamă, la rândul meu, pentru copiii ce-i am, cum începeau pregătirile, cu câteva zile înainte, şi cum se terminau ele, în Seara Învierii, când totul era musai să strălucească de curăţenie! Aroma cozonacilor şi a pascăi bucovinene nelipsite, se împleteau simbiotic cu cea a fripturii de miel, pentru a se răspândi împreună în întreaga noastră casă, cu scopul niciodată declarat, dar ştiut, de a ne rupe nouă, copiilor, nasurile şi de a ne suprasolicita la maxim glandele salivare. Se primenea frumos totul înaintea ochilor noştri, ca din nevăzut, parcă, căci până şi natura începea s-arate altfel de Paşti, iar noi abia aşteptam această Mare Zi să vină.

Şi ce frumoasă era Slujba Învierii! Atenţi la ce rostea preotul, părinţii trebuiau să nu ne scape nici pe noi, copiii lor, din priviri, căci, stare, nu puteam pe-atunci s-avem nicicum. Se-apropia miezul nopţii, când ieşeam cu toţii afară să înconjurăm Biserica de trei ori, moment în care părinţii noştri retrăiau freamătul din sufletul Mariei plecând la Mormânt dis-de-dimineaţă, cu noaptea-n cap. Apoi preotul înfăţişa mulţimii Lumina Învierii, vestită de înger Mariei, veste ce s-a transformat într-un Imn al Bucuriei:

 

„Hristos a înviat din morţi,

cu moartea pe moarte călcând

şi celor din morminte,

Viaţă dăruindu-le!”

 

Luam şi noi lumină din acea Lumină, în amintirea Acelei Lumini Sfinte, în faţa căreia Maria din Magdala a căzut în genunchi, pentru a-I îmbrăţişa picioarele.

Preotul declara, apoi, de trei ori „Hristos a-nviat!”, iar noi, mulţimea, îi răspundeam în cor de fiecare dată: Adevărat a-nviat! Magia Învierii umplea atmosfera până spre dimineaţă, când preotul ne binecuvânta coşuleţele de bucate frumos şi multicolor încărcate. Astfel se-ncheia Ceremonia! Aşa plecam şi noi bucuroşi spre casele noastre, având mare grijă să nu ni se stingă Acea Lumină, drumul întoarcerii noastre simbolizând drumul grăbit al Mariei, pentru a le duce ucenicilor, adunaţi în Camera de Sus, vestea Învierii Domnului!

 

Ajunşi acasă, noi, copiii, abia aşteptam să se dea „startul” la ospăţ. Dar de unde? Părinţilor le ardea de glume „proaste”: „Hai, copilaşi, fuga la somn acum! La prânz se mănâncă Paştele…” – zicea tata serios, abţinându-se cât putea să nu-l bufnească râsul. Bosunflaţi, nevoie mare, noi ripostam cu toată foamea ce-o aveam în stomăcele, „foame” care, trebuie să recunosc azi cu mâna pe inimă, că n-a fost niciodată aşa de mare încât să ne poată stinge curiozitatea specifică copilului pus la-ncercare de răbdarea fără limită a părinţilor noştri. Ce să mai zic de coşul plin de bunătăţi, peste care, la loc de cinste, trona întotdeauna Pasca noastră din Bucovina? Ce să mai zic de ouăle acelea multicolor încondeiate, a căror frumuseţe face azi înconjurul pământului? Dimineaţa ne spălam feţele cu apă rece, strângând apa-n pumnişorii noştri în care era un ou roşu şi-un bănuţ, pentru a creşte sănătoşi şi în bunăstare.

 

…Dar, ce-i drept, e drept şi trebuie să recunoaştem: Semnificaţia Învierii lui Isus lumina puternic pe-atunci feţele noastre! Şi evenimentul acesta face copiilor acest lucru în fiecare an, de peste două mii de ani, în Bucovina mea dragă. Iată aşa este celebrat Paştele în Bucovina: Într-o simfonie de culori care-şi pune accentul pe tot, începând de la haine, trecând prin mirosul mâncărurilor tradiţionale şi ascunzându-se tainic în sufletele bucovinenilor! Culorile vin din spectrul tainicei Lumini; mirosul mâncărurilor noastre tradiţionale, al sarmalelor, al salatelor de boeuf, al fripturilor de miel şi al pascăi, vin din dragostea cu care părinţii le gătesc, iar specificul sufletului nostru, vine din freamătul codrilor sluţiţi de hrăpăreţi, care altădată ne îmbrăcau toţi munţii în haina lor verde, sănătoasă şi misterioasă. Pentru un bucovinean, asta înseamnă ACASĂ!

Străinătatea ne-a făcut să ne-ngropăm durerile şi dorurile în cămara inimii, iar aceste sărbători, fac să ne sângereze inimile după ţara noastră. Sufletul pustit se răzvrăteşte, în colţul ochilor noştri apar lacrimi de suferinţă şi dor, înnecându-ne-n amar bucuria de altădată specifică Sfintelor Sărbători. Oricât de grea ne-ar fi munca pe-aici, nu se compară cu greutatea dorului pentru ce-am lăsat ACASĂ.

Ştim că nici celor din ţară nu le este uşor, căci fiecare are pe cineva plecat în străinătate la muncă, nu în excursie şi nici în concediu. Azi, după atâţia ani de pribegie, nici nu mai încerc să găsesc vinovaţii pentru distrugerea ţării mele, căci, doar deschizând televizorul, văd numai feţe de „valori” ale răului, nicidecum de valori ale poporului meu.

Am sperat, la început, că va fi mai bine şi chiar m-am implicat direct în câteva campanii electorale, dar la scurt timp şi de fiecare dată, la noi totul s-a transformat într-un circ grotesc. Încet-încet încep să ne devină mai dragi politicienii ţărilor care ne-au primit, pentru că, deşi le sunt tot străini localnicilor de-aici, niciunul nu minte şi nu fură ca-n ţara noastră. Dezamagirea începe să ne intre-n obişnuinţă şi, de aceea, nici nu mai încerc să-mi caut răspunsuri la întrebările „de ce-i aşa la noi, iar pe-aici nu?”.

Paştele ortodox nu se sărbătoreşte odată cu cel catolic, asta însemnând că mulţi dintre noi muncim în aceste zile de Mare Sărbătoare, dar aprobăm nedreptatea aceasta, consolându-ne gândul că preotul, oricare-ar fi el, catolic sau ortodox, ne tratează cu respect. Iar despre impozitarea celor botezaţi cu „nume de sfânt”, pe aici nici vorbă: Iată ce-a ajuns Ortodoxia!

Tradiţiile şi obiceiurile noatre sunt unice în lume, străinii rămânând dese-ori cu gurile căscate când ne vin în vizită, iar acest lucru mă face, cel puţin pe mine, să-mi simt locul de unde-mi trag seva ca pe un ţinut de basm, plin cândva, în vremea copilăriei mele, de feţi-frumoşi şi ilene-cosânzene: Neamul meu de BUCOVINENI glorioşi! Prin noi Bucovina îşi poartă Istoria cu demnitate şi mândrie prin lume, iar, prin cei de-acasă, încă îşi rabdă tăcută badjocura fără limită a veneticilor, cuibăriţi azi în toate forurile înalte ale societăţii.

 

Chiar dacă pribegesc în astă lume,

eu tot în Ţara mea, să mor, aş vrea!

În limba mea vreau codrii să-mi jelească,

căci dorul m-a uscat – vă spun – de tot de ea!…

 

Istoric vorbind, alături de Florii, nemaiştiuta (azi) Întemeiere a Daciei noastre străvechi, ar fi fost o sărbătoare la fel de „răstignită” ca şi Paştele creştinilor; vreau să zic la fel de „lipsită de dragoste” ca şi Paştele, lipsit de prezenţa reală a Marelui OM Isus. Dar, cum-ne-cum, dacă apariţia Daciei ne-au şters-o definitiv din Istorie, iată că, aceşti meşterii nevăzuţi ai condeielor false, au reuşit să ne întocmească „o sărbătoare” din Paşte, iar oamenii, iată-i că s-au conformat, primind cu o durere de câteva minute Răstignirea Domnului Isus şi cu o nespusă bucurie Învierea Sa glorioasă. În sens religios, preoţii pomenesc moartea Sa până ce El va veni iar – aşa cum a lăsat Pavel scris prin evanghelistul Luca −, însă, omeneşte vorbind, o astfel de răstignire readuce-n prim plan cruzimea răstignitoare a vânzătorilor de popoare. Rar, o dată la sute de ani, îşi mai poate face loc printre aceşti lupii, câte un om bun, aşa cu demonstrează azi că este Papa Francisc, bunăoară, sau Tabaré Vasquéz, preşedintele de azi al Uruguaiului, iar, câte un OM, aşa ca Isus, abia-l mai putem vedea printre noi, odată la multe mii şi mii de ani…

Dar cine poate şti cum vor sta lucrurile în viitor? Ferească-i Dumnezeu de-o zi a Învierii Naţiunii Noastre, pe cei ce azi ne badjocoresc continuu ţara! O aşteptăm în fiecare zi ce trece să vină, din ce în ce mai aprig, şi cei de prin străinătate, şi cei de pe-acasă, din ce în ce mai aprig…

 

Maricuţa Manciuc-Toma

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

…Spre Ţara de dincolo de vremuri!


Bucovina (Gura Humorului)(Baladă pentru Ţara mea)

 

Ţară, Ţară, Ţărişoară:

Unde-mi eşti azi, surioară?

Pentru-n ceas de libertate

azi îţi sunt aşa departe,

numai prin străinătate…

 

Merg prin lume, rătăcesc,

numai stele mă-nsoţesc

şi cu jale mă privesc…

Vreau s-ajung la Ţara mea,

că mi-i tare dor de ea!

 

Şi mă doare, rău mă doare

sufletul, dar leac nu are,

căci în mine-i jale mare…

Nu îmi mai găsesc trecutul…

Mă persecută prezentul…

 

Floare de „Nu-mă-uita”:

Mângâie-mi tu jalea grea

căci am dor de strada mea,

de căsuţa cu cerdac

şi de satele ce-mi plac.

 

Dor de deal şi dor de vale,

de fetele pe cărare,

dor de satul ce-am lăsat,

cu-n băiet ce m-a curtat,

furându-mi un sărutat…

 

Dor de aerul curat,

de vecina mea din sat,

de mireasma florilor,

zâmbetul copiilor,

freamătul copacilor!…

 

Dor de lună, dor de stele,

de pridvorul casei mele,

de cântecul ciocârliei,

de valea copilăriei

şi de versul poeziei!…

 

Dor de mamă şi de tată,

de bunica de la poartă,

de fluturii din grădină,

de păsări şi de purcel,

de oiţa mea cu miel,

de mirosul de sulfină

şi de liniştea divină…

 

Dor de cerul ei senin,

râul meu cel de peşti plin,

de munţii cu piscuri semete,

de Regiuni şi Judeţe,

şi Marea-i cu valuri măreţe.

 

Frunză verde, frunză lată:

Îţi spun ţie înc-odată

că mi-e dor de lumea toată!

Prea departe-s de cei dragi…

Iar despre ai mei copii

doar odată-n an pot şti…

Plâng în taină şi-n tăcere,

negăsindu-mi mângâiere.

 

M-am tot dus şi-am colindat

alte ţări, în lung şi-n lat…

Şi-am plecat, …plecat, …plecat,

numai dor cu mine-am luat,

…ca ţara mea n-am aflat!

Şi-alte limbi am învăţat,

limba mea tot n-am uitat,

nici ce mama ma-nvăţat:

Să-îmi ţin strâns în inimioară

gândul la iubita-mi Ţară!

…………………………………………………

 

Dor de toate duc acum,

să le am nu pot nici-cum!

O vrea bunul Dumnezeu

rugându-l mereu-mereu,

să-mi aline dorul meu?

 

Dor de Ţară, dor de Ţară:

Nu-mi eşti astăzi, prima oară!…

Cât străpunsă sunt, de tine,

nici să dorm noaptea nu-mi vine.

Numai Dumnezeu mă ţine!…

 

Maricuţa Manciuc-Toma

Publicat în cultura, Patriotism | Lasă un comentariu

ANTROPOZOFIA


NOTE DEFINITORII:

(1)-ANTROPOZOFIA:

  • În sens religios, Antropozofia este, la ora actuală, ultima Conceptie teozofică de Credinţă, filozofică şi mistică; a apărut spre sfârşitul sec. XX, iar susţinătorii ei pretind că, înlocuirea lui „Dumnezeu” cu „Fiinţa Umană Divinizată”, este cea mai înaltă treaptă a Religiei, poate chiar ultima. Trebuie amintit faptul că vechile forme de religie şi credinţă s-au dovedit rând pe rând, în timp, că nu au capacitatea de a revela adevărul căutat de oameni, privind natura Dumnezeului evocat de ele, ca şi promotor al întregii Existenţe. Isus a fost un puternic reformator al Iudaismului mozaic, exact cum şi Buddha a fost pentru Hinduism, cu circa 500 de ani înainte. Susţinătorii formelor vechi, pot motiva, desigur, că, la aceştia şi la susţinătorii lor (la protestanţi şi neoprotestanţi), este vorba de „necredinţă”, dar nu este chiar aşa, pentru că este mai simplu pentru ţoţi să vedem paiele din ochii celor din jur, decât bârna din ochiul nostru. Trist este faptul că, în loc să înlăturăm definitiv ce ne dezbină, în timp ce noi formăm tabere opuse, contrazicându-ne şi războindu-ne, filozofii dogmatologi culeg de la fiecare idei şi dospesc o nouă formă religioasă. Există câteva afirmaţii ale lui Isus, amintite de ucenicii Săi autentici, de genul „Eu şi Tatăl, una suntem!”, sau „Cel ce Mă vede pe Mine, vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine!” etc., plus faptul că, de când există ea, latina „vulgară” (conservată în dialectele locuitorilor din jurul Carpaţilor), arată tuturor că Dum-ne-zeu înseamnă „Totuşi-ne-zeu”. Peste toate acestea mai vine şi comportamentul execrabil al preoţilor hoţi şi hrăpăreţi, existenţi în absolut toate formele religioase, care demonstrează cu vârf şi-ndesat „atotputernicia” Dumnezeului lor teoretic!!! Toate acestea la un loc, alimentează Antropozofia − această nouă concepţie religioasă −, şi dau practic apă la moară filozofilor care-i pitrocesc şi întocmesc dogma, pregătind-o pentru a servi Noii Ordini Mondiale, drept unealtă religiasă de manipulare în continuare a maselor largi de oameni.
  • ●În sens laic, Antropozofia este o Cale de Cunoaştere a Omului, a Lumii ce-l încomjoară şi a întregii Existenţe, cale ce vrea să ţină cont şi de aşa-numitele dimensiuni „spirituale” ale acestor subiecte. Aici trebuie menţionat faptul că, această cale, încă nu poate fi considerată a fi şi „ştiinţifică”, întrucât lumea ştiinţifică crede că „energia corpului uman” este una şi aceeaşi cu ceeace lumea religioasă numeşte „duh” (spirit) sau „suflet”, iar lumea religioasă consideră că aceste însuşiri ar fi diferite, atât între ele, cât şi faţă de ceeace lumea ştiinţifică numeşte „energie”.

 

Realitatea demonstrează că dogmele sunt cele ce au denaturat concepţia despre „adevăr”, atât de grosolan, încât azi „Adevărul este după cum şi-l face omul!” − spune un proverb popular. În mod normal, dacă adevărul nu ar fi ajuns să fie definit eronat în mod intenţionat, astfel încât să depăşească limita logicii, atunci chiar şi legile sociale s-ar fi sprijinit numai pe REALITATE.

Dar să vedem care este firea noastră, a oamenilor, ca şi vietăţi…

 

Casa mea, în care m-am născut, am copilărit şi m-am maturizat, e şi azi acolo unde, cândva – nu e prea greu de aflat când −, comuniştii evrei invadatori ai Europei de Est şi a întregii Lumi, au stabilit singura garnizoană militară pentru corpul de armată rusească comandat de ei (din octombrie 1917 şi până-n ziua de azi). Acea comună mărginaşă a Bucureştiului, unde părinţii mei aveau să se stabilească, a primit imediat de numele „Militari”, exact cum şi Bucureştiul a primit numele de la „Bucur”, cel care s-a stabilit cândva pe meleagurile respective, reuşind să înjghebeze „neamul Bucureştilor” şi capitala de azi a României. Probabil că cineva se va întreba: De ce le zic acelor comunişti şi „evrei”? Răspunsul este cât se poate de simplu: Pentru că evrei au fost! De la Moshe Hess (cel care i-a recrutat pe tinerii Marx şi Engels, pe când aveau ei cam 19 ani), comunismul a luat fiinţă şi s-a răspândit numai prin aportul direct al unei minorităţi din diaspora evreiască. Dar, chiar şi după Biblie doar, dacă ne-am lua, putem vedea că, de la Moise încoace, lumea este manipulată de „cineva”, prin intermediul lor exclusiv. Aşa că, a fi „popor ales”, nui o chiar aşa de mare bucurie, ci o adevărată năpastă, pe care ei au acceptat-o sub ameninţarea săbiilor levite comandate de Moise, în numele Dumnezeului său, rămânând astfel în istorie promotorul unui genocid în care şi-au găsit sfârşitul circa 3000 de suflete nevinovate, în doar câteva ore. Motivul, adică „viţelul de aur”, sau „idolul”, bineînţeles că trebuia să existe, dar, când citim că „idolul” respectiv a fost turnat chiar de fratele lui Moise, adică de Aaron, despre care vedem că a fost cruţat, înţelegem clar că genocidul a fost pus la cale cu premeditare, fără doar şi poate.

Din cele de mai sus v-am demonstrat că, ADEVĂRUL, în poveşti se ascunde, pentru ca noi să culegem ce ne place, în timpul vieţii: Cel ce se conduce după principiul „îmi plac poveştile”, cu ele să se aleagă din ceea ce citeşte. Cel căruia îi place realitatea, însă, cu adevărul se va alege, căci el va căuta să găsească probe convingătoare, comparative, care să-i poată da încredinţarea că ceeace citeşte ar putea fi adevărate. Unica sursă de comparaţie, prin care omul poate dezveli adevărul de poveşti, a fost, este şi va fi, REALITATEA, respectiv NATURA ÎNCONJURĂTOARE.

Ca şi particularitate a ceeace am ajuns să fim astăzi (comparativ cu toate celelalte vietăţi), în omul civilizat, CREDINŢA se formează prin ceea ce vrea el să CREADĂ din ceea ce citeşte! Adevărat este şi faptul că numim „experienţă de viaţă” ceeace trăim, dar nu trebuie să uităm că o punem sub semnul teoriei acumulate, nicidecum sub semnul unei „înţelepciuni” anume primite de la părinţi. Spre deosebire de toate celelalte vietăţi, la noi, influienţa părintească se simte doar în comportamentul abordat de fiecare-n parte în societate. Întrucât civilizaţia, prin Sistemul ei Educaţional, l-a obişnuit pe om să-şi clădească viaţa pe ceea ce citeşte, adică pe poveştile altora, nicidecum pe ceeace simte în mod efectiv prin simţurile ce le are, el se „depărtează” practic cu mintea de realitate şi, implicit, de adevăr, fără să-şi dea seama de acest lucru.

Se zice că „Obişnuinţa este a doua natură” şi chiar aşa e! Cine-şi obişnuieşte creierul să judece după ceeace citeşte, adică după teoriile acumulate prin şcoli de la profesori, atunci el va trăi orientându-se după acestea, uitând să ia în calcul un fapt esenţial, anume că profesorii n-au trăit şi nici n-au experimentat nimic practic din tot ceea ce predau ei elevilor. Asta înseamnă că individul îşi va forma o încredinţare imaginară (teoretică), o credinţă bazată pe ceea ce unii scriu iar alţii predau lecţii, nicidecum pe fapte REALE proprii, trăite de el însuşi. A te încrede în ceeace au trăit alţii, presupune o foarte mare marjă de eroare, mai ales pentru omul superficial, care uită să verifice totul cu realitatea înconjurătoare.

În asta constă practic CHEIA care poate dezlega misterul CREDINŢEI într-un Dumnezeu nevăzut, psihologic vorbind: Dezobişnuindu-se să se orienteze în exclusivitate după propriile sale simţuri, omul acceptă „experienţa altora”, care nu este întotdeauna potrivită cu ce-şi doreşte el să trăiască. Metoda „educativă”, aceea de „a învăţa din experienţele altora” fără a le verifica, dacă este acceptată, îl face pe om să ofere benevol speculaţiilor speculanţilor un spaţiu foarte important din MEMORIA sa ACTIVĂ (cum ar fi RAM-ul calculatorului), care este situată în GENĂ, nicidecum undeva prin creier, pe unde-o caută cercetătorii. O astfel de ALTERARE a celei mai importante funcţii – funcţia genetică −, duce la pierderea propriului INSTINCT GENETIC, acela de specie umană. Doar aşa se poate explica cum s-a ajuns ca fiecare imbecil criminal să se creadă pe rând „zeu”, să-şi dorească propriul imperiu, să pornească războaie şi să umple cu crime Istoria întregii Umanităţii.

Însă, tot înţelepciunea populară ne mai spune că „Orice învăţ are şi-un dezvăţ!”. Dacă cineva ajunge un astfel de teoretician, încrezător în poveşti, eu îi garantez că „După ce se va frige odată cu ciorba, va sufla şi-n iaurt”.

Cu această convingere voi porni în aflarea adevărului biblic, dezbrăcând fiecare întâmplare relatată de autorii Cărţii Cărţilor, de povestea în care au înveşmântat-o, căci, genetic, dacă privim, oamenii, am rămas totuşi aceiaşi, în realitate, indiferent de câte mii, zeci sau sute de mii de ani (poate chiar milioane, după unii autori), am fi trăit noi pe acest pământ.

 

Istoria omenirii este marcată de „ere”, respectiv de perioade de timp în care o eră începea să se destrame, iar alta începea să se închege peste ea. Acest fapt ne dă de înţeles că, logic, a existat cu siguranţă un ÎNCEPUT, o ERĂ aşa-zis PRIMARĂ, în care omul nu fusese încă smuls şi separat de Mediul său Natural, o eră în care şi omul trăia exact ca şi celelalte vietăţi pe care le vedem azi cum trăiesc. Ori, din moment ce istoricii au punctat erele, conform dovezilor descoperite, înseamnă că „cineva” a provocat schimbările acestea în mod intenţionat, întrucât, istoric, ele s-au produs doar în sânul fiinţei umane, nu şi în sânul celorlalte vietăţilor existente. Mai mult: Absolut toate scrierile istorice sacre – poftim ciudăţenie! −, sunt predestinate numai omenirii, în exclusivitate, nu şi celorlalte vietăţi. Acest lucru dovedeşte clar că, ori „cineva”, ori „omul” însuşi, prin imaginaţia sa, poate fi acea fiinţă care, din plictiseală sau capriciu, şi-a obligat semenii şi toată această planetă întreagă, să suporte apariţia unei „ere noi”, peste alta „veche”, care nu-l mai satisfăcea şi de care se şi săturase probabil, şi, ca atare, trebuia s-o facă cumva să apună.

În ziua de azi nu poţi găsi nici măcar doi istorici care să se pună de acord în ce priveşte „începutul” Existenţei, căci şi ei, ca ţoţi ceilalţi oameni, sunt influenţaţi de avantajele şi lipsurile oferite de epoca în care se nasc şi trăiesc. Să fi fost, oare, omul, materialist chiar de la început, de când şi-a făcut el apariţia pe firmamentul Existenţei? Aceasta-i o întrebare cu mult retorism, căci, între toate vietăţile existente, numai el, omul, este materialist! Mai mult: Prin echilibrul de care dă dovadă, Natura nu ar fi putut fi capabilă să provoace o astfel de mutaţie doar omului, în exclusivitate.

Îmi doresc să-l descopăr pe PROMOTORUL acelor schimbări seculare trecute, prin care acesta a încercat să-şi brăzdeze genetic mofturile de fiinţă „aleasă” în mintea noastră, pentru ca, sub acest pretext, să-şi poată însămânţa înşelătoriile generatoare de sfârşituri şi începuturi de ere istorice în mod chipurile „credibil”. Nu de alta, dar prea au fost toate marcate de băi imense de sânge omenesc NEVINOVAT. Este prea sfidător, să fim obligaţi periodic să-i acceptăm capriciul schimbării, fără a-i cere nici măcar să-şi pună semnătura pe actele de deces şi, respectiv, de naştere al respectivei schimbări generate de el, cum cred că ar fi fost şi normal s-o facă de la bun început, dacă ar fi fost cinstit şi curajos din fire…

Existenţa unui Dumnezeu nu poate fi negată sub nicio formă! Ar fi o absurditate, o mare greşală ateistă, să nu credem în existenţa Sa, mai ales când vedem clar că modul nostru de organizare obştească are un început pur dogmatic, total diferit de cel Natural, caracteristic tuturor celorlalte vietăţi existente!!! Însă, a accepta şi a CREDE că El este şi „nevăzut”, ar fi o greşală la fel de mare!!! Putem accepta că dogmatologii îl fac „nevăzut”, prin faptul că asta cere Litera şi Spiritul Dogmei, pur şi simplu, dar „a crede” că-i „Duh” şi „Fiinţă” (Persoană) totodată, este imposibil. Mi se pare o grosolănie fără margini, spre exemplu, să acceptăm afirmaţii (predici) idioate, de genul că El ar fi o Fiinţă a „dragostei fără margini” (agape), în timp ce nu-I simţim efectiv niciodată intervenţa imediată întru preîntâmpinarea genocidelor. Poate cineva să-L disculpe? Poate, desigur, că vorbăria goală se-nvaţă în toate institutele teologice! Dar, lângă toată vorbăria lor, licăreşte mereu acel sâmbure de adevăr, care ne deşteaptă şi ne face să ne întrebăm: Cine comandă genocidele? Răspunsul a fost, este şi azi acelaşi (îl vedem clar la islamişti) şi va fi şi mâine tot la fel, dacă nu eliminăm definitiv Religiile: Chiar cei intitulaţi de dogmă drept „reprezentanţii Săi”, nişte lideri religioşi falşi şi sângeroşi exact ca El, strecuraţi cu dibăcie printre alţi lideri pacifişti, pentru a se face „fraţi de credinţă” cu aceştia din urmă. Să le vedem faptele: alaltăieri generând genocidul mozaic (vezi în Exodul 32: 25-35), ieri al celui creştin (cruciadele), iar azi al celui ismamic. În toate astea se pot vedea foarte clar absolut toate însuşirile exagerate de aşa-zis Dumnezeu sau de „zeu al tuturor zeilor”: şi mincinoasa Sa „omniprezenţă” şi „atoatăştiinţa” şi „atoatăvederea” şi „atoatăputernicia”, şi… a toate câte-or mai zice autorii scrierilor sacre că are.

 

Poveştile ce le auzeam în copilărie de la bunici, începeau cu „A fost odată ca niciodată, căci, dacă n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit”… Dacă ne-ntrebăm de ce încep aşa, fără a analiza textul, nu vom ajunge nicăieri. În schimb, dacă-l analizăm, înţelegem imediat că bunicii noştri, ca şi cei de la care ei înşişi le-au auzit, erau purtaţi de aripile nostalgice ale gândului, către nişte vremuri de mult trecute, fiecare cu începutul lor propriu, dar care veneau după UNA, însă, după o ERĂ pe care o putem numi PRIMARĂ, al cărui început poate fi numit ÎNCEPUTUL dinaintea tuturor începuturilor, inclusiv al aceluia relatat de Biblie, din care aflăm că cineva, un Dumnezeu anume, a făcut „cerul şi pământul”. Ne mai luând în seamă faptul că alţi traducători au zis „cerurile”, ca şi cum ar exista mai multe dintr-acestea, dar n-au mai zis şi „pământurile”, ca şi cum, în centrul acţiunii povestite de ei, n-ar mai exista nicio altă planetă înafară de Pământul nostru, eu îmi pun întrebarea firească: Din ce le-a făcut? Nu cumva din „materie”? Bineînţeles! Atunci, cred că ar fi fost normal să fie scris că a făcut mai întâi MATERIA şi apoi cerul (cerurile), pământul, planetele, sistemele solare, galaxiile şi Universul. A omite „întocmirea materiei” din Facerea biblică, dovedeşte cu toată claritatea că autorii cărţilor au fost interesaţi doar de manipularea psihologică a omenirii, prin „litera şi spiritul dogmei”, născocită de ei, nicidecum de descoperirea adevărului şi/sau minciunii.

 

Nu chiar TOT din ceeace este scris poate fi crezut de mintea omului! Există oameni mult mai CERCETĂTORI decât cei astfel titularizaţi, ce-şi duc veacul prin marile laboratoare ale lumii. Poate că exact cei ce n-au o diplomă ca a lor şi nici nu aspiră la câştigarea de premii, sunt cu-adevărat OAMENI ai ADEVĂRULUI, căci ei nu cred nimic din ceeace citesc sau aud, până ce nu verifică ideile respective cu realitatea înconjurătoare.

Din vârful Piramidei Social-umane, adică exact din locul unde tronează Dumnezeul dogmatic, aceşti OAMENI sunt văzuţi şi trataţi drept nişte „încurcă-lume”. Ei supără, pur şi simplu, pe preoţi (pe reprezentanţii şi slujitorii Dumnezeului dogmatic), cu întrebări „fără răspuns”, de genul: Dacă există Dumnezeu, atunci pe El cine l-a făcut? Încearcă preoţii s-o scalde-n fel şi chip, dar nici unul măcar dintre cei mai studioşi preoţi ai dogmelor, de când a apărut Clasa Preoţească pe pământ şi până azi, nu a reuşit să dea de cap unor astfel de întrebări. Unde sunt acei CLAR VĂZĂTORI, CLARSIMŢITORI şi CLARGÂNDITORI, totodată, ai vremurilor? Din ce ne spun dogmele aflăm că de existat, ei au existat, însă, îndată ce şi-au făcut publică apariţia, imediat Clasa Preoţească le-au pus la cale asasinarea. Pe de altă parte, tot din istoria dogmelor aflăm că, absolut niciun falsvăzător, falssimţitor şi falsgânditor, nu a fost mătrăşit de ei, ba chiar au fost protejaţi. Şi-atunci lumea ce să creadă despre preoţi şi despre religiile lor?

Întrucât Biblia este cea mai citită carte, voi lua un exemplu din afara dogmei, pentru a vedea că nu numai cârmuitorii religioşi îi protejează pe-ăştia, ci şi cei ai laicismului politic.

A fost, drept pildă, un medic veterinar american – căci, altfel, nici că se putea (nu-i aşa?), motiv pentru care nici nu-i voi pomeni numele −, care a lansat moda „dormitului cu geamurile deschise în toate anotimpurile”. După părerea sa neverificată, noi, oamenii, chipurile d-aia ne îmbolnăvim, pentru că ne adăpostim iarna în case şi ne înfofolim în paturile noastre cu plăpumi, în loc să copiem modelul vitelor ce le consulta şi trata el, care, de când lumea şi pământul, dorm iarna în condiţii vitrege şi nu cunosc bolile de care suferim noi în mod curent, cum ar fi răceala, gripa etc. Într-o zi, pe când îşi expunea el „deşteptăciunea” în faţa unei clase de copii, el însuşi ne mărturiseşte (în cartea ce a scris-o pentru a-şi lăuda oţetul de mere cu care trata bolile necuvântătoarelor), că unul dintre micuţi, ce locuia la ţară, l-a-ntrebat: „Nenea, dar găinile de ce dorm iarna cu ciocu-n pene?” Câtă lume s-o fi îmbolnăvit de moda lansată de acest netot şi câţi creduli or fi murit, nu ştiu! Ce ştiu eu, este că moda acestui veterinar a fost aplicată şi de evreii comunişti, în maternităţile din România, după ce ne-au ocupat cu ajutorul tancurilor ruseşti, procedând, deci, exact ca Înşelătorul, Dumnezeul minciunii, crezând că, dacă vorbesc ruseşte, lumea îi va lua drept ruşi. Mai ştiu, deasemenea, că moda respectivă a costat-o pe mama vieţile a doi copiii născuţi înaintea mea, pentru că au fost aşezaţi în primele rânduri de paturi de la geamurile acelea, ţinute deschise tot timpul. Oricât de bună rudă sau prietenă ar fi fost vreo mămică, a cere mutarea copilui său de-acolo, însemna obligatoriu a pune copilaşul altei mămici în locul acela blestemat! Acest gând criminal le făceau să renunţe şi să-şi accepte soarta. O fi oare mamă pe acest pământ care să nu simtă că copilaşul ei abia născut se poate îmbolnăvi, dacă-i ţinut lângă un geam deschis, nu neapărat iarna, chiar şi vara, dacă-ntr-o zi se face brusc frig afară? Eu cred că toate, absolut toate mamele SIMT un astfel de pericol, indiferent cât de tinere ar fi ele, şi mai cred că şi mama mea i-a simţit pe fraţii mei îmbolnăvindu-se, dar erau vremuri de dictatură comunistă, în care doctorii nu-şi puteau permite a-şi asculta nici măcar de propria lor logică, darămite de aceea a sărmanelor mame. Moda asta, de suferinţă până la deces a fraţilor mei (deces din motive „necunoscute”, desigur), pusă-n practică chiar de-o femeie, de evreica comunistă Ana Pauker (născută Hanna Robinsohn), s-a prelungit până la mine şi, în continuare, până la moartea lui Stalin (martie 1953). Spre deosebire de ei, însă, răceala mea la cap n-a fost chiar aşa de adâncă ca a lor. Manifestându-se la nivelul urechilor, când am început să plâng şi eu, ca şi ei, în timp ce mama credea de-acuma că mă voi duce după ei, o asistentă mi-a observat puroiul scurs din urechi pe pernuţă şi, astfel, am fost luat de sub geam şi mutat împreună cu mama într-alt salon, unde am fost supus tratamentului cu penicilină. Aşadar, norocul meu a fost dublu: întâi pentru că mi-au spart urechile şi am fost imediat mutat de sub geamul deschis al salonului de nou-născuţi, iar al doilea, a fost faptul că m-am născut în toamna anului 1952 − an în care penicilina a putut ajunge şi în ţara noastră, probabil, datorită faptului că şi Stalin se afla în ultimele sale luni de viaţă.

Iată o invenţie a lui Fleming care mi-a salvat viaţa, dar care, ca oricare altă invenţie, adună-ntrînsa străduinţa multor altor oameni, care n-au avut nimic comun cu ştiinţa, dar care, sub presiunea fricii faţă de moarte (însămânţată de religie), s-au luptat cu microbii generatori de moarte ai infecţiilor. Greşim, oare, dacă generalizăm, spunând că omul CREEAZĂ doar atunci când trăieşte sub pericolul unei foarte mari ameninţări? Eu cred că nu greşim, ştiind că până şi banala lipsă a banilor, îl face pe om să-şi stoarcă creierii pentru a inventa ceva nou care să-l poată salva de sărăcia ameninţătoare!… Nu huzurul, ci exploatarea absurdă, l-au obligat pe ţăran să inventeze plugul, nu pentru că-i stătea lui gândul la îmbogăţire, ci pentru că dările către stat ce le avea de plătit erau crescătoare continuu; exploatarea nemiloasă l-a făcut pe pescar să inventeze plasa, căci cu undiţa nu-i mai putea hrăni pe hrăpăreţii săi vameşi: Asta aflăm din Noul Testament şi asta ar trebui să predice preoţii! Sub presiunea îndoctrinării ce le-a cuprins creierul în anii seminariatului, ei predică că omul este „greşit” (sau „păcătos”) din născare, deşi observăm cu toţii că numai unii suferă de mania îmbogăţirii, marea lor majoritate fiind cei ce compun aşa-zisa „spumă” a societăţii, din care şi ei fac parte!!!

Dar eu mai am o întrebare esenţială: L-a condamnat cineva pe medicul acela veterinar, pentru câţi oameni a îmbolnăvit, prin moda dormitului cu geamurile deschise în toate anotimpurile, sau prin consumarea oţetului de mere ca şi „tratament” bun pentru anumite boli ale oamenilor? Răspunsul este: NU! Ba, mai mult, farmaciile s-au şi pornit să-i reproducă imediat reţeta şi să facă mare reclamă otrăvii cu efect foarte lent la om, numită „oţetul de mere”…

 

Acum suntem în prag de cucerire a unei noi planete! Oare câţi dintre noi ne întrebăm: De ce „cucerire”? De ce s-o „cucerim”? De unde vine oare în mintea omului acest gând barbar de „a cuceri”?

Răspunsul este, pe cât de simplu, pe atât de clar: Din Biblie! Lucru ce-l voi şi demonstra… în alte pagini următoare.

Însă saltul tehnologic uriaş din ultimul secol, are efect general şi asupra Religiei: Când omul va face planeta Marte LOCUIBILĂ, în mod sigur că toţi CREDULII vor striga preoţi: NE-AŢI MINŢIT! Motiv pentru dogmatologii trebuie să gândească din timp o formă NOUĂ pentru manipularea de tip religios a omenirii. Acest concept filozofic NOU este în plină desfăşurare şi a primit deja numele de ANTROPOZOFIE. Cum va arăta Dumnezeul-om se ştie, dar nu se spune − în niciun caz, ca Isus, un va putea fi! El a fost, este şi va rămâne  DUALIST, findcă aşa cere litera şi spiritul dogmei: Divide et Impera! Apariţia lui se va face după derularea unui lanţ de „crize” generatoare de o „dezordine” absolut necesară, întrucât dogma-l obligă să ia chip de „salvator” în mod obligatoriu. Pe de altă parte, hai să stăm strâmb o leacă, dar să judecăm drept: Dacă n-ar fi mai întâi o „dezordine” de proporţie mondială, atunci cui iar mai folosi Noua Ordine Mondială?

 

Alexandru Tomás-Cervesy Ulth’

Madrid, 16.04.2016

Publicat în cultura | Lasă un comentariu

Crucea din Bucegi

Azi mă plouă iar cu stele,

…peste timpul nostalgiei:

Ploaie-n stele cu inele,

planetare pietricele,

…cad, iar eu atent le prind

şi le-aşez, la rând, cu rost,

amintiri şi ani la rând,

de la mine, ce azi sunt,

la sămânţa-om ce-am fost…

 

Zbat-răzbat necontenit,

spre-a descoperi Lumina,

zi-de-zi călătorind,

cercuind-încercuind,

lumea-ntreag-orbecăind,

pe orbita-ntunecată-a

dezmăţatului pământ…

 

Exilat de exilaţi,

plângându-mi de ţară dorul,

străbat zilnic seara cerul…

De ce m-ai însufleţit?

– îmi „cert” Tatăl-Creatorul…

Căci acum, însingurat,

parcă m-a abandonat…

 

…Lăcrimând, îngenunchiat,

cat cu ochii-n bolta-albastră,

spre-a-mi găsi aceea astră

(…prin atâtea galaxii!?),

cari să-mi spună: …Cine sunt?

…Ce să fac? …Şi cum să fiu?

…De-am venit, unde mă duc?

Mult mai mort, decât mai viu,

pier în mine idealuri:

 

Mamă, când o să ajung,

să mă întâlnesc cu tine,

să-ţi sărut mâna plângând?

Tu, cu tata şi cu Vali:

Aşteptaţi, încă puţin,

c-am să vin şi eu curând!…

 

Azi aş trece-n nemurire!

Obosit cu-adevărat,

de gânduri, greu frământat,

străduindu-mă-a fi suflet

cât mai bun şi mai curat,

spre a-mi prelungi fiinţa

(…suflet?… creatură?… neant?)

Un „ceva” ce-şi poartă lutul…

 

Mă voi libera, …vreodat’?

 

Se cutremură pământul:

Cât să rabd? …La infinit?

Oare când va fi sfârşitul?

 

Unde-i PATRIA-mi dorită?

 

Plouă iar-şi-iar cu stele…

 

Eu, prin bezna nopţii mele,

beau din apa rea… pribeagă,

străbătând iar „căi lactee”,

suferind ploaia de stele,

care-ntr-una mă loveşte,

cu planete-pietricele,

cu stele prinse-n inele…

Şi din toate, câte-am prins,

le adun, le-aşez cu rost,

refăcându-mi dureros,

…harta-acestei vieţi întinsă,

de la mine, ce-acum sunt,

la sămânţa-om ce-am fost!…

 

Alexandru Tomás-Cervesy Ulth’

(Refăcută in 2008, împins de Puşa şi iar azi 04, 04. 2016, pentru Vali)Crucea din Bucegi

Legătură | Publicat pe de | 1 comentariu

Nu suntem pe pământ din întâmplare!


(prelucrare proprie – o actualizare după versurile şi melodia lui Nicolae Moldoveanu, martir al Creştinismului Subteran, trăit sub Dictatura Comunismului Crestinesc)

 

Nu suntem pe pământ din întâmplare!

Noi nu suntem un lut rău frământat…

Perpetuăm Sămânţa Creatoare,

a-nţelepciunii fără de hotare,

a Tatălui ceresc şi-a-nţelepciunii care ne-ntrupat,

a Tatălui ceresc şi-a-nţelepciunii care ne-a creat!

 

N-ar fi simţit în niciun caz ţărâna,

ce-i albul crinului imaculat,

dacă nu s-ar fi re-ntrupat Sămânţa,

prin care simte dragostea fiinţa,

aşa cum simte El şi-nţelepciunea care ne-a-ntrupat,

aşa cum simte El şi-nţelepciunea care ne-a creat!

 

Există şi Scripturi ce-aduc dovadă,

de semne şi minuni, neîncetat…

Dar cine vrea pe Tatăl său să-L vadă,

găseşte în Natură-orice dovadă,

că El nu-i „Dumnezeul”, de care scrie că a blestemat,

ci e Tatăl ceresc, care-a creat şi-a BINECUVÂNTAT!

 

Cum, pot fi minţi aşa de-ntunecate,

mânate de-aşa rău ne-nduplecat?…

Şi noi avem aceeaşi libertate,

dar inima din noi, nu ca-n ei bate,

ci-n ritmul Binelui şi al Dragostei de tot ce-i întrupat,

spre slava Tatălui şi-a-nţelepciuni care a creat!

 

Nu-i, viaţa noastră veşnic însorită,

căci n-o trăim ca cei de la palat…

Noi o trăim cum trebuie trăită,

ştiind că lumea asta-i mărginită,

de Dumnezeul ei şi-al răului ce El l-a-nsămânţat,

de Dumnezeul ei şi-al banului pe care l-a creat.

 

Noi, nu suntem neant, ci FERICIRE!

Realitatea ni s-a revelat:

Isus ne-a dovedit cu-a Sa trăire,

că moartea-i doar un zbor spre NEMURIRE,

purtaţi de dragostea dintru Sămânţa ce-am perpetuat,

a Tatălui ceresc şi-a-nţelepciunii care ne-a creat!

 

***

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Români, la rugăciune!


King Michael (I) 10 May 2011

Români, ’nălţaţi o rugăciune!

Nu căutaţi niciun loc „sfânt”,

puneţi oriunde jos genunchii,

pentru al nostru Rege sfânt!

 

Părinţii noştri-n a lor vremuri,

sub domni şi regi, altare aveau,

dar se rugau, şi-n miezul nopţii,

gata de luptă iar erau!

 

Astăzi bisericile-s pline,

iar Regele ne e-n exil,

căci preoţii-n altare-ndeamnă,

pe comunişti să îi votăm!

 

Nu-i ascultaţi, căci, iată-s fiare,

sunt draci în fuste îmbrăcaţi!

V-au pângărit chiar şi icoane,

cu-ndemn pe draci să-i votaţi!

 

Români, nu căutaţi altare:

Mai sfântă-i ruga spusă-n gând,

când, osteniţi, plecăm genunchii,

pentru al nostru Mihai sfânt!

 

Alexandru Tomás-Cervesy Ulth’

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu