Poezie romaneasca

În căutarea ta…

 

Într-o zi,

am aflat că exişti, fericire,

şi ţi-am dat, mi-amintesc…

− cu câtă nerăbdare −,

imediat întâlnire…

Ai întârziat, poate…

Sau n-ai putut să vii…

Cine ştie?

Însă eu, am început să te caut.

Dar, cum abia auzisem de tine,

neştiind, deci, prea clar…

…cine eşti? …cum arăţi?

…şi-unde eşti, fericire?,

n-am reuşit, desigur, a da de tine,

deşi întrebam în dreapta şi-n stânga,

şi te căutam peste tot:

şi în cele lumeşti, şi în cele divine.

 

Încet-încet, m-am împăcat, cu gândul,

că-i normal să nu te pot găsi,

din moment ce nu ştiam prea mult,

ba chiar… mai nimic, despre tine.

 

Şi-au trecut anii!…

 

Am mai crescut şi de-acuma

ştiiam… oarece, despre tine.

Observam că exişti

în colege de clasă şi în fete vecine…

Atunci iar ţi-am dat − mi-amintesc −,

imediat-imediat întâlnire!…

Dar, tu iar ai întârziat sau

poate, iar n-ai putut să vii…

Eu, însă – normal −, am continuat să te caut…

Întrebam peste tot în dreapta şi-n stânga:

…Cine eşti? …Cum arăţi?

…Unde eşti, fericire?

Nimeni, însă, nu a putut

să mi te arate exact:

…nici în ceeace-i artă,

…nici în ştiinţe exacte,

…nici în cele lumeşti şi

…nici în cele divine.

 

Şi-uite-aşa, mi-au mai trecut anii!…

 

M-am maturizat şi

de-acuma credeam

că te ştiu foarte bine.

Aşa că, imediat,

iar ţi-am dat − mi-amintesc −,

într-o zi, întâlnire.

Dar, iar ai întârziat sau,

poate că iar n-ai putut veni

să te-ntâlneşti cu mine…

Sau… Cine ştie?…

 

Îmi amintesc cum am plecat,

dintre ai mei, în lumea largă,

de-atunci de ruşine…

Nu eram eu prea sigur,

dar începusem să bănuiesc,

că tu joci „va-ţi-ascunselea”, cu mine.

Şi totuşi continuam să întreb:

…Cine eşti? …Cum arăţi?

…Unde eşti, fericire?

Te citeam prin romane,

te vedeam peste tot:

în sculpturi, în picturi

şi-n mulţimea de filme…

Dar nu puteam dobândi,

ce-mi doream eu să am, prin tine:

Să te am lângă mine,

zi şi noapte, la greu şi la bine!

 

Şi-uite-aşa… mi-a trecut viaţa, aproape de tot!…

 

Ascultam despre tine ce spun alţii:

…cine eşti, …cum arăţi,

…şi-unde eşti, fericire?

Ascultam preoţii şi pastorii, artiştii,

scriitorii şi regizorii de filme.

Te visam  ascultând,

stând cu gândul la tine…

 

Anii însă, nu mă cruţau:

îi simţeam cum se scurg,

zeci şi zeci, încontinuu,

ceas de ceas,

cu iuţeală, din mine…

 

Într-o zi…

chiar am hotărât să nu te mai caut!

 

Eram sigur că tu,

de fapt, n-ai întârziat,

Ci, pur şi simplu,

NU AI VRUT SĂ VII SĂ MĂ VEZI,

când îţi dădeam întâlnire…

Şi, resemnat, începând de-atunci,

mi-am luat gândul de la tine…

Nu te-am urât şi nici nu te voi urâ,

pentru-atât, cât ai râs

şi pentru cât ţi-ai bătut joc de mine.

 

Am plecat resemnat, mai departe.

Continuam a trăi,

dar nu pentru a te mai căuta,

ci pentru a-mi găsi, ce de-acum,

îmi doream cel mai mult:

Un loc liniştit, într-o ditamai lume!…

Cei din jur: preoţi şi pastori,

artişti, scriitori şi regizori de filme,

continuau să te-arate

şi să pălăvrăgească de tine:

…cine cred, …cum cred,

…şi-unde cred ei că eşti, fericire?

Dar eu, nepăsător de palavrele lor,

traversam oceane şi mări, continente şi ţări,

fără să mai vreau nicio clipă măcar,

să întreb, să vorbesc,

sau s-aud iar de tine.

Eram şi cu gându-mpăcat,

că ai vrut – uite-aşa! −,

timp de-o viaţă(!!!),

să-ţi baţi joc şi de unul ca mine…

 

Culmea e că, atunci,

când credeam c-am scăpat,

de patima de-a gândi

tot mereu către tine,

exact când îmi găsisem

chiar şi locul dorit,

în care pân’ la moarte-mi doream,

să nu mai aud nicio vorbă de tine,

…chiar atunci te-am găsit

şi-am aflat că exişti, FERICIRE!

 

Ba, mai mult − pot să spun,

căci urechile mi-au auzit

şi-ochii mei au văzut −,

chiar şi tu îţi doreai să trăieşti

lângă unul ca mine,

pân’ la moarte, alături,

şi la greu şi la bine!

 

………………………………………………………….

 

Mărturisesc că,

imediat ce-am văzut-o,

într-o ditamai lume,

am şi recunoscut-o!

Era şi normal – vă spun drept! −,

căci era şi ea, ca şi mine:

sătulă de căutat şi-ntrebat

despre unul ca mine,

într-o ditamai lume,

în dreapta şi-n stânga,

prin clasă, prin şcoală,

prin prieteni, prin vecine,

prin preoţi şi pastori,

prin artişti, scriitori

şi regizori de filme:

…Cine eşti, …Cum arăţi,

…şi-unde eşti, om-iubire?

 

Curios, totuşi, am mai văzut că…

după-atâtea amăgiri,

ce-a trăit şi ea, ca şi mine,

tot a mai putut păstra, în lăuntru-i,

ce şi eu mai aveam, încă-n mine:

…şi-acel respect necesar,

…şi-acel ajutor mult dorit,

…şi-acea mângâiere tânjită,

…şi-absolut tot ce ne-am dori,

noi cu toţii, în ce-i dragi, să mai fie,

pentru ca-n familiile noastre,

să trăim în IUBIRE!

(15 August, 2012, Madrid, Ruidera)

*

Eu, cu stele ce-mi plac, de pe Cerul Ţări mele,

Îmi pot face un trifoi, cu mai mult de patru foi! 

*

 „Ce-ţi doresc eu Ţie, dulce Românie,

Ţara mea de glorii, Ţara mea de dor?

Braţele nervoase, arma de tărie:

La trecutu-Ţi mare, mare viitor!”

 (Mihai Eminescu: Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie:14 Aprilie, 1867)

 *

La steaua care-a răsărit, …în 15 Iunie 1889

(In memoriam: Mihai Eminescu)

Un vis mai am: să zbor grăbit,

până la Eminescu:

Luceafăr, drag, nemărginit,

al graiului meu Astru!

 

În fiecare an, când vine,

omagierea sa,

misterios renaşte-n mine

dorinţa de-al vedea…

 

Cum m-aş putea – de ani gândesc! –

’nălţa de pe Planetă?

Nu-s Superman… Sunt om sărac…

N-am bani, eu, de Navetă!…

 

O, câte nopţi, în rugi, pios,

…doar-doar, m-ajute Domnul,

căci, deşi par necredincios,

ştiu clar, că-n tină-i „omul”…

 

…Şi-odat’, ca-n vis, materia,

’ncepu a se ’nălţa!

Cu praf cu tot, ca… pulberea,

mă-nalţ şi eu cu ea…

 

Ridic speriat, o mână-n ’nalt,

cu pumnul strâns, ţinând…

Şi-ntins… ca arcul de-ncordat,

de Terra mă desprind.

 

Nu-i fizică, cu-a sale legi:

Toate pe dată pier!

Mă depărtez de-oraşe-ntregi,

zburând… pluteam pe Cer.

 

Speriat, încerc, echilibrând,

’ndreptându-mă spre astre,

să mă învăţ, zburam să-l văd,

străpungând zări albastre…

 

Ca fulgerul neobosit,

un „flash” eram, lumină…

Ca îngerul eram-de-albit,

desprins de tot de tină!…

 

Stea după stea tot depăşeam

în zbor, ca o nălucă,

însă, spre-aceea ce-o ţinteam,

aveam să mai zbor încă…

 

Nu mai simţeam că-s obosit,

zburând cu ani lumină…

Nu mai ştiam nici ce mai sunt:

Ţărână sau lumină?…

 

Un satelit imaginar,

cometă, sau… doar undă…

Ce iute zbor? Ce mare har?

Habar am de… secundă!…

 

Şi-a fost să fie, cum n-am vrut,

căci, iată, m-a oprit…

Înger? Sau ce-i? Un… „chip cioplit”,

din stâncă, parcă, rupt:

 

Te-ntreb, dar vreau să nu te temi:

Ce cauţi, tu, aici?

Şi cum de ţi-ai ieşit din vremi?

Te rog, să te ridici!…

 

─La Eminescu-aş vrea s-ajung!

La Geniul… – zic cum ştiu −

…la Moldoveanul meu, din gând:

(…Şi-ncerp să i-l descriu)

 

E „fiu” de Demiurg – zic unii −,

cu-o frunte lată-aşa!

„Părea aşa de-absent…” – zic alţii…

Părea, dar nu era!…

 

Buze subţiri, nas fin, uşor,

bărbia-aşa  rotundă…

Confirmativ! Întrebător?

Om… rezervat! Mult încă!

 

Îndurerat, îndurător:

Când toţi vorbeau, tăcea!…

Iubea pe toţi din jurul său

şi, mai mult, ţara sa.

 

Ochi mulţumiţi, cutezători,

sclipind de inspiraţii,

ce se umbreau, adeseori,

de multe palpitaţii…

 

Cel mai măreţ Poet era,

deşi în haina-i veche,

„Einstein” modest, azi, mi-ar părea,

Poetul ne-pereche!

 

Să mă-nţelegi, a fost, îţi zic,

un om şi jumătate,

ce-avea de toate… în nimic,

iar, în nimic, de toate!

 

O, pământean trist şi plăpând

cred c-ai greşit adresa,

căci eşti în Cer, nu pe pământ:

Ce vrei tu-i vice-versa!

 

Pe-aici Eu nu am muritori…

Dar, văd că zbori, străine!

Mai plimbă-te, deci, până-n zori,

şi dute-apoi… cu bine…

 

Te las să-l cauţi, cât doreşti,

prin astea… ale Mele,

da-ţi spun: Ce cauţi, nu găseşti!

N-am muritori prin ele

 

O stea de-ai căuta… mai zic,

ţi-aş fi găsit-o iute!…

Aş fi putut să-ţi fiu şi ghid,

spunându-ţi… cum? şi… unde?

 

─Hyperion, Sfinţia Ta!

E scris în poezie…

 

Hyperion… spui tu, aşa?

Acesta-i… da!… Luceafăr!

Of, ce probleme-mi tot făcea…

Ţi-l spun: De ce să-l apăr?

 

Nu sta nici-cum unde-i spuneam

să stea, pe… calea sa…

Cu muritorii-l tot găseam:

Tot printre ei umbla!

 

Şi-o fată… − cum de reuşea? −,

să-l tot ademenească,

Mi-l tot chema şi… uite-aşa,

’ncepu să şi-o dorească!

 

Odată a-ndrăznit – cum ştii –,

să vină şi să-mi ceară,

în schimbul nemuririi lui,

o… zi de primăvară

 

Să-l fac – zicea −, dar din pământ

Era îndrăgostit!

Auzi la el: Să-l fac din… lut,

ca… „cea” de pe Pământ!…

 

─Cunosc… Sfinţia Ta, ce-zici:

Cunosc povestea lui!…

Românii-s… – de! −, oameni… romantici:

Ne place versul lui!

 

Şi-acuma iartă, dac-ai vrea,

a mea nesocitire,

de-atoatăcunoştinţa Ta:

Nu-s demn de osândire!…

 

Zadarnic văd cum omu-ncearcă

să creadă în ceva,

căci, iată, omenirea toată-i

nimic, în faţa Ta!

 

…………………………………………………………………………………………….

 

…Aşa vorbeam cu El, încet,

când iată-a apărut,

un alt „chip” lângă noi, smerit,

la vorbă şi la port…

 

Avea păr negru-n plete lungi,

şi-n ochi, întrebător:

Ce cauţi, om pierdut, pe-aici?,

îmi zise-ncetişor…

 

─Pace bună, Mare Astru!

Eu aşa… ca pământean,

caut pe-acest Cer albastru’

„Astrul Eminescian”…

 

Precum spun, l-ai şi văzut!

(Tată, rog a mă  lăsa,

să vorbesc puţin, în tihnă,

cu-acest om din… ţara mea.)

 

…Şi se depărtă Stăpânul,

lăsându-mă a vorbi

cu iubitul meu Luceafăr…

Iată-l a-mi filozofi:

 

Am fost odată, ca-n poveşti,

îndrăgostit de-o fată,

chiar dacă ea-mi zicea că sunt

„cam rece, câte-odată”.

 

De-aici, de sus, de unde sunt,

din veşnicia toată,

acuma, precum vezi, nu mint:

Eu am altfel de Tată!

 

Era frumoasă, cum să-ţi spun:

Un îngeraş de fată!

Dar seara, în odaia ei,

sta veşnic întristată…

 

Cum ştii, ea… una la părinţi

şi mândră-n toate cele,

părea „Maria” între sfinţi,

o „Lună” între stele!

 

Văzând-o nopţi la rând plângând

şi tot mai supărată,

mi-am zis că eu, de-o voi iubi,

o fericesc, pe dată!

 

O vină avea… graiul – cred eu −,

în care îmi vorbea,

doinindu-şi trist, cu patos greu

singurătatea sa…

 

Şi ea privea, mereu, cum eu,

răsar şi-i strălucesc

în noapte-acea fereastră-a ei,

dorind să îi vorbesc!

 

Cum mă vedea c-apar pe Cer,

mă şi chema-n suspin…

Cu ochi, cu glas şi trup cerea,

în viaţa ei să-i vin.

 

Chemarea ei, când auzeam,

îndat’ uitam de toate,

şi-n sinea mea, eu, chiar credeam,

că a iubi, ea, poate!

 

Priveam uimit, din sfera mea…

Cât sufeream? Nu-ţi spun…

De dragul fetei de-mpărat,

eram, deja, nebun!

 

Mi-a căzut dragă, recunosc!

…Sătul de nemurire,

doream şi eu − ţi-mpărtăşesc:

Doream să îi fiu mire!

 

Şi-odată, când iar m-a chemat,

aprins aşa de tare,

m-am hotărât, n-am mai răbdat:

M-am aruncat în mare!…

 

Apoi ieşind, plutind uşor,

i-am apărut în prag,

în chip de tânăr voievod,

în mână, cu-n toiag.

 

Şi-am început, eu, a-i vorbi,

…de Cer, de-o lume-aleasă,

rugând să-şi lase lumea ei,

să-mi poată fi mireasă!

 

De două ori m-am dus la ea,

nebun de-aşa iubire…

O stea… lăsându-şi lumea sa

şi care-n Mare piere…

 

M-am dus, apoi, la Creator,

purtând în piept iubirea

acelui chip fermecător,

să-mi ieie nemurirea:

 

„Din haosul ce m-ai făcut

− i-am zis, sătul de haos:

Te rog să-mi dai un chip de lut

şi-o clipă de repaos!”

 

Dar cum putea Înţelepciunea

să-mi dee ce-i ceream,

când eu habar n-aveam pe cine

atât de mult iubeam?

 

Mă luă Stăpânu-ncet de umeri

şi-mi spuse părinteşte:

„Dar pentru cine, vrei să pieri,

de pe pământ? Priveşte!

 

Să-ţi mai repet ce am văzut,

eu, la iubita mea?

Cum ştii: De… cum am dispărut,

un „lut” îmbrăţişa

 

─Această strălucire-a ta,

ce-i drept, nu-i prea umană:

Din lumea noastră, ne pari Stea,

chemându-ne-n Nirvană!

 

De aproape, însă, eşti… aşa:

Un om cam… întristat!

Precum e seara Luna mea,

eşti şi tu-nsingurat…

 

Lumina-n schimb, din vremi străvechi,

pulsând ca Farul Mării,

ţâşneşte viu din ai tăi ochi

pe cerul negru-al serii!…

 

Te-ntreb: Cum te-ai putut lăsa

Vrăjit de-o… aparenţă?

Chiar tu, cu-aşa splendori în jur

şi-atâta frumuseţă?

 

Şi toate vor a-ţi lumina!…

Mă crezi? Nu-ţi caut vină!

Te-ntreb: Cum te-ai putut lăsa

minţit de-o… Cătălină?

 

Aşa crezi tu, c-am fost… „minţit”?

Te-nşeli amarnic, frate!

Treci cu privirea de-asfinţit,

că-n noapte se văd… toate.

 

Eu sunt o „piatră” pe-acest Cer,

c-aceste „pietricele”…

Romanticilor, suntem, sper,

„misterioase stele”!

 

În rest, abia-i mai încântăm,

câte-o zi-n an… − Mint, oare?

Lumina? Iată-i: Ne mirăm,

cum cred şi-n… „lumânare”!…

 

…Priveam, din locul meu, uimit

(Să cred nici azi nu-mi vine!…),

cum el o săruta flămând,

iar ea privea spre mine:

 

„Cobori în jos – zicea plângând −,

alunecând pe-o rază,

pătrunde-n viaţa mea şi-n gând,

norocu-mi luminează!”

 

Spune-mi: Tu, te-ai fi coborât,

de-aici… acolo-n Mare,

când dragostea-ntr-un lut

înseamnă-mbrăţişare?

 

─Te recunosc al meu Luceafăr!

Odă-ţi aduc, te cânt:

Eşti simbol veşnic omului

romantic, pe Pământ!

 

…………………………………………………………………

 

Avea dreptate, Astrul meu,

mai mult decât se poate:

Din înălţimea Geniului,

altfel le vezi pe toate!

 

…M-am despărţit de Steaua mea,

cătându-mi zarea sumbră,

pe când şi soarele zânea,

din conul cel de umbră.

 

Cu ani lumină, cu el în gând,

’napoi… şi trist… zburând,

nici nu mai ştiu, nici cum, nici când,

ajuns-am pe Pământ!…

(27.03.2007, Madrid)

*

„Dacă visul unora a fost, ori este, să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul!”

„O spun, să mă audă

şi plin în floare pomul:

Şi din mormânt voi spune

mulţimii adevărul!

 (Grigore Vieru: 1973, …când a trecut pentru prima oară Prutul)

 **

 La altă Stea care-a răsărit  …în 18 Ianuarie 2009!

(Odă lui Grigore Vieru)

Irumpe iar în plâns, cea parte, ce-i ”Moldova”,

îmbrobodind-şi doliul pe ninsă-i, fruntea sa…

Atunci fu Eminescu să-i plângă-n vers durerea!

Acum şi eu, din suflet, aş vrea aşa ceva…

Din geniul ei romantic şi din a ei lumină,

din râuri în meandre, ce-nbrazdă-n ea mereu,

parcă-mi îngână timpuri, în bocete de jale,

s-aud că Ţara mea, …iar pierde-un Geniu-al său!

De clopote de bronz vibrează Ceru-n unde!

Se-aude prin poeţi… Tresar în duhul meu:

…Bădiţa-nostru, Vieru, de-l chemi, nu-ţi mai răspunde…

Se-ndreaptă azi cu duhul, la Cer, spre locul său…

De-a dreptul răstignită-i fu dragostea de limbă,

de maniaci chirilici în moldoveni mascaţi…

Ne-om aminti de el? Să-l căutăm: …Cum? …Unde?

…Fu răstignit de ”umbre”, ca Isus de ”pilaţi”!

Moldova lui şi-a mea, nu-i ţară suverană

şi nici n-a vrut aşa ceva nicicând să fie!

Să fie-şi vrea… –zicea!- …în România-mamă,

şi-n cadrul ei, vrea doar, iubită să se ştie!

Sunt sigur că pe toţi, care l-au denigrat,

…prin reviste ca: ”Flux” , ”Moldova suverană”,

îi va privi, …de sus, …iertându-i creştineşte,

zicând: ”…nu ştiu ce fac!”,  rupând din Ţara-mamă!”

Şi-şi plânge România, – cu Basarabia-acuma! -,

al tânguirii bocet, cu lacrime şi vai…

Alaiuri de copii şi cu poeţii-n frunte,

aprobă-n cor cu toţii: ”Vieru-i cu Mihai!”

<<”Moldovă-ndurerată: nu ai de ce mai plânge!

De-acuma peste Prut, te voi uni chiar eu…

Şi luminată veşnic vei fi de noi, din Ceruri:

La nord, de vers-Luceafăr, la sud de versul Meu!”

Doar, rostul morţii este s-adune-n loc ţărâna…

Stâlp am să-ţi fiu, nu cruce, cu duhul meu: ”Vieru”!

Un Pod la Prut, pe maluri, dumnezeiesc de-acuma:

Şi din mormânt voi spune / mulţimii adevărul!”

Văzând Ţaracopil înfăşat în sârmă ghimpată”,

ţi-am zis chiar, că nu am ”… moarte, cu tine nimic”!…

Acu-mi câştigi ţărâna? De-acum sunt Podul-boltă

care-mi uneşte Ţara, vers-lângă-vers… Şi veşnic!>>

Prin moartea-i toţi câştigă! Câştigă chiar şi Cerul…

Profunda Românie: eternul loc al său!

Toţi Genii ei de-acolo, întâmpină pe Vieru:

Bine-ai venit frăţie, la noi, în Eliseu!”

Iată-l! Străpunge Cerul, iar raza-i mă pătrunde…

S-aprinde orizontul, …cu, …toată bolta sa:

În sincopa lui dulce, Luceafărul primeşte,

pe lirica-i cerească, încă o Mare Stea!

(19.01.2010, Polvoranca)

**

 …Şi se-ntâlni Vieru cu fratele-i Luceafăr!

Şi amândoi porniră, a colinda tot ceru’,

Dar, cum abia venitul, nu cunoştea nimica,

Luceafărul fu primul şi-n urma lui Vieru

Văzură constelaţii şi mii de ”Căi Lactee”…

În zborul lor tremend, Vieru-nmărmurit,

Muţit de frumuseţi, flămând să le cunoască…

Luceafărul întreabă: –Frate, te-ai plictisit?

Cum să mă plictisesc, …de-aşa minunăţie,

Şi-un ochi de muritor, ar vrea să le cunoască?

Aşa zici tu acuma, dar vei vedea cu timpul,

Privind, …privind, Pământul, or să te plictisească!

Aşa am zis şi eu, atunci, …la început,

Când nu gândeam că e, altul, mai-mai ca mine!

Aşa că vei simţi, cum am simţit şi eu,

Ce dor nebun de Ţară, te-a prinde, …şi pe tine!

De-aici îi vezi pe toţi, nu doar câţi te-au iubit!

Priveşti, şi-ntr-o secundă, poţi vede lumea toată

Şi de o fată chiar, te poţi îndrăgosti,

Dar ochii de la Ţară, nu-ţi lua-ve-i niciodată

Zilnic poţi şti, de-aicea, de-odat’ tot ce se-ntâmplă,

Iar ziua, cât doreşti, poţi vizita, …ce vrei!

Însă, când vine noaptea-ţi vei face-o misiune:

Moldova – România: Să fii lumina ei!

S-o mângâiem de-aicea! Căci prea e chinuită,

Râvnită, de vecini sau venetici, într-una!

A fost mereu lovită, …acum e şi-mpărţită:

Nu mai sunt azi ca Ştefan! Azi vitregă-i, sărmana.

…Şi cum stăteau de vorbă, nu au băgat de seamă,

Cum, lângă ei, de-odată, mai apăru o Stea,

Aşa de luminoasă, şi-aşa pătrunzătoare:

De-orice necunoştinţă, pe loc te lămurea!

E fratele Valeriu! Zi-i ”STEAUA MEDICINII”,

Căci pentru medicină, un veac s-a pregătit:

(Prin Ţară, …la Cenacluri, tămăduia românii!),

’Nălţat-sa-n ’97! …Dar, Doamne(!), ce smerit?…

Frate Valeriu! Uite, Vieru a venit

Tu vechi, el nou e, …aşa că ţi-l prezint:

Îmbrăţişez Moldova, când dau mâna cu voi:

Un ritm şi-o rimă-i Cerul, şi mândru-i de-amândoi!  

…Şi-aşa marile Stele, pe Cerul României

(În fiecare noapte, puse pe povestit…),

Trecu numai un an! Când? N-au băgat de seamă!

Moldova, România: iar puse-s pe bocit…

(06.11.2010, Madrid)

***

Şi când mai stau să cuget,

la cum s-a coborât

la noi, din Sfânt, Cuvântul,

şi gândul, dar şi ploaia

la fel precum şi vântul,

prin toate-s conectat,

la-ntregul Adevăr

din tot necunoscutul…

Citind, lacrima-mi curge,

pe-obraz, …din ochi, uşor,

simţind cum geme Cerul,

de suferinţa Lor…

Opriţi-vă din bocet!

Fi-ţi gata, …ca de nuntă:

Căci s-a ’nalţa spre voi,

o Stea mare şi mândră!

…Va zăbovi trei zile ,

pe-aicea, …printre noi,

ca să-şi despartă iute,

virtutea de gunoi,

şi-apoi, se va-nălţa:

Ca ”fluturele”-acuma,

va părăsi ”omida”,

şi-şi va primi CUNUNA!

(06.11.2010, Madrid)

…”Eu sunt bolnav de dumneavoastră, Ţară!

Eu sunt bolnav de dumneavoastră, Neam!…”

(Adrian Păunescu: ”Pacient”, între ultimile sale versuri…)

****

La steaua care-a răsărit …în 05 Noiembrie 2010!

(Odă lui Adrian Păunescu)

…Rămân cu boala ta, s-o sufăr înc’ aici,

Iar tu te-nalţi, pe Cerul meu, cum vrei…

Te-nalţi şi tu acum pe Cerul României,

Acolo unde-s toţi Îndrăgostiţii ei!

Salută-i! Şi te rog, asigură-i pe toţi,

Spunându-le: Venim, cu Mari şi mici, curând,

Căci dreapta, ca şi stânga noasrei Românii,

Vrea morţi Poeţii toţi să-i aibe doar în gând!…

…Suflet vibrând mereu pentru atlanţi,

Vulcan etern, cu rimă, al durerii lor

Mare Atlant: …te-ai stins, …pe Atlantida,

Luptând pentru atlanţi şi Atlantida lor!

Cu ruga ta, pentru părinţi, azi mă închin

– Ştiai că vor muri, şi-acum, de foame! –

Nici dreapta şi nici stânga azi, n-au milă,

Ba plâng, că fură prea puţine milioane!

(N-au bani de şcoli, n-au bani nici de spitale,

Nici pentru muncitori; Ţăranii mor de foame…

Iar cât mai e-n Buget: …pentru-ale lor salarii,

Patru-cinci mii (€) pe lună, şi-n conturi, …milioane!!!)

Ridică-te dar, SUS acum, şi dă-le pace,

Căci pe-ăştia nu-i satură nici dracu’!

Fă cor tu SUS, cum ştii, cu  toţi Poeţii:

Să-l vadă  Cerul, pe român, saracu’…

Vibra-va Cerul tot de graiul nostru scump!

Cânta-va-n cor cu tine Vieru şi Mihai:

”TRĂIASCĂ ROMÂNIA! TRĂIASCĂ TRICOLORUL!”

”DEŞTEAPTĂ-TE ROMÂNE!”: Isus, vă strânge-n Rai!

Ca, ”Decebal”, Poete, ai fost tu pentru Ţară!

Însă, pe SITE zic unii, c-ai ”lins” pe dictator…

Eu ştiu că, ce-ai făcut, PENTRU SĂRACI FĂCEAI!

Iar de l-ai ”lins”? Mulţi ştim: L-ai ”lins” în locul lor!

Noi toţi ce-am suferit, pe-atunci, de-o boală grea,

ŞTIAM că pentru noi, venea Popa Valeriu,

Ce fără şpagă,  noaptea, pe toţi ne consulta!

”Cântarea României”, făceai doar pentru tineri…

Când liota de proşti şi răi te-or critica,

Mânjindu-ţi poezia, cu dor de Atlantida,

Eu îţi voi mulţumi, că am scăpat de cancer:

Te voi omagia: Poetica mea Stea!

Puteai să-ţi faci şi tu averi peste Ocean,

Puteai să fii şi tu un bun Om Mondial,

Dar n-ai fost fluture, să-ţi părăseşti omida,

Pentru un euro, sau un dolar banal…

Ce boală grea ai nevoit să-ţi duci:

Rară şi-atunci, dar astăzi şi mai rară:

Nu mai avem atlanţi în Parlament,

Dorind a fi acolo PENTRU ŢARĂ!

Ridică-te dar, SUS, şi dă-i la dracu-acum,

Căci gura răilor, le-o-nchide doar pământu’!

Fă cor de rugă SUS, cum ştii, cu toţi Poeţii,

Să-l vadă Cerul tot şi pe român, saracu’…

(08.11.2010, Madrid)

****

România între anii 1913 – 1940

Odă  Moldovei!

1)În Neamul meu, cel românesc, şi moldoveanu-i unul,

căci de la Nistru la Carpaţi, e moldovean românul!

Refren:     –O, România mea:

Moldova-i Ţara mea, şi-a ta!

De dor mereu, ţi-o voi câta:

O, Ţară, dintre râuri!

…până ce iar ţi-o voi vedea

unită,  ca pe vremuri!

2)Vitejii lupători ai tăi, aveau fruntea senină,

deşi destinul le-a fos plin de luptă şi prigoană.

3)Toţi domnitorii mari ai tăi purtau pe cap coroană:

De lupte-n care s-au jertfit, Istoria e plină!

4)Bisericile tale-au fost în aur scump lucrate,

iar sfinţii ei duhovnicesc azi fie-ce cetate.

5)A’ tale râuri udă şi-azi, cu apă cristalină,

Moldova României Mari, de oameni harnici plină!

6)Poeţii tăi, şi azi în vers, neîntrecuţi te cântă

În limba ta, …de mii de ani, Moldovă: Să fii mândră!

 7)Fii binecuvânată-n veci, căci greu ţi-a fost trecutul:

Eşti Ţară-a României Mari, căci nu-i de vină Prutul…

(01.09.2010-Imn patriotic, compus pe melodia ”Splendoarea crinilor cereşti”)

În semn de etern omagiu adus acestor  mari Genii, reâncarnaţii evidente ale duhul nostru strămoşesc, neclintit iubitor de Ţară peste veacuri!

Alexandru Tomás-Cervesy

****

În cer e lipsă de Români!

Născut-sa din fecioară, un Prunc sărac pe lume,

altfel de neam regesc, în Israelul său,

Cuvântul-adevăr să-l dea la ori-şi-cine,

plătind cu răstignirea, acest curaj al său!

      El, chiar a fost în lume, dar… nu l-au cunoscut!

Venit-a la ai săi, iar ei… nu l-au primit…

Dar tuturor acelor ce-or crede-n al său  Nume

le-a dreptul să fie copii Celui Preasfânt!

Iar eu, în acest Nume, acum te sfătuiesc,

să te apleci atent peste mesajul său,

să-l vezi cum hotărât, de veac nu conteneşte,

să cerceteze lumea şi pe poporul tău.

Pe mine-n rugăciuni, cu el, când mă-ntâlnesc,

mă răscoleşte-n neam, încă de la străbuni…

Şi tainic îmi şopteşte, cu a lui voce blândă:

Românul Meu, în Cer, e lipsă de români!”

Şi când aflu că-n Cer e lipsă de români,

şi când văd răutatea… din ce-în-ce mai mare,

îmi vine să te-ntreb, fratele meu de neam:

De ce refuzi continuu această Veste Mare?

Tu trebui’ să-nţelegi menirea morţii sale!

Nu crede că-i deajuns, de el, dac- ai citit…

Modelul lui de viaţă, de nu-l primeşti în tine

nu-ţi poate ajuta: Nu poţi fi mântuit!

Ascultă-mi acum sfatul, căci vreau să te văd liber,

să ai şi tu odihnă, în suflet, dacă vrei:

Întoarce-te din drum, acum, cu hotărâre,

la Creatorul-Tată, prin dragostea-I dintâi!

Lasă-te acum de rele, de nepăsarea-ţi oarbă,

ce nu ţi-a dat decât o şansă-nşelătoare,

şi-ncepe-ţi un drum nou, cu minte-un pic mai multă,

privind înspre Hristos şi a sa Veste Mare!

Leapădă-acuma toate, ce-s adunate-n tine:

Ură, frică şi groază, …şi tot ce nu mai ştii!

Adună-ţi iar iubirea şi dragostea de semeni:

Te leapădă de rele şi-ncepi iar om să fii!

Copiilor, femei, să mă-nţelegeţi bine:

Pe toţi vă-ndemn acuma, cât voi putea de tare!

Tu mamă, frate drag, şi tu, frate creştine:

Trebuie să primiţi această jertfă mare !

Sunt două mii de ani de când ne ştim creştini

sub crucea strămoşească făcută la altare…

Şi libertate-n ţară avem acum, din plin(!),

…şi-n comportarea noastră, …rar vezi …câte-o schimbare!

      Dragostea lui domnească, de azi, inima-n tine,

las-o de-acum pe ea să poat’ să te conducă!

Căci ea va lucra-n tine, cum a lucrat şi-n mine:

O altfel de gândire …şi-o inimă mai sfântă!

Iată, cum azi ne-adună această Veste Mare,

căci s-au rugat atâţia, plângând în rugăciuni:

Ai milă, Doamne Sfinte, îţi cerem îndurare:

De-o jumătat’ de secol e lipsa de Români!”

Iată, de ce rostesc acum, aşa chemare,

şi iată şi de ce te rog să nu amâni:

”-Ia-ţi crucea!”, Ii porunca. ”-Urmează-L!”, mi-e chemarea,

      că-n Cer cred, cea mai mare, e lipsa de români!

(poem patriotic)

(25.06.1999, Kefar Menachem)

 ***

 

      Visul unui tată: 

Mă duceam la oglinda din baie…

Nu ştiiam nici măcar cum arăt…

Şi priveam zăpăcit… arătarea,

necrezându-mi că, totuşi, o văd!

Chipul meu… preaurât,

şi-nspre el, o păpuşă

venind, …însă tare încet!…

Ori dorea să-mi vorbească,

ori, doar, …gesticula…

Şi visam… eu… aşa,

c-ar fi ea:  fata mea!

      …Ore-aşa-i? O fi ea?

Neînţelese semne, departe-o …văd că-mi face,

Se-apropie şi gâtu-mi …cuprinde-ncetişor:

Iubitul meu tătic, mi-e dor de tine tare,

(…de mult nu te-am văzut! Îmbătrânit-ai oare?)

şi, de-ale tale sfaturi, mi-e dor, …de simt că mor!

      Vom mai putea vreo-dată să mai fim împreună:

      <<O, Doamne, mare eşti!>>, să mai cântăm noi doi?

      Ca ieri erai acasă şi te jucai cu mine:

      Prin cas’ mă fugăreai şi m-ascundeam de tine

      Ca ieri îngenuncheamşi ne rugam noi doi!…”

…Dar, …aud soneria: cu bing-bang-ul ei mut!

E… vecinul, şi-mi cere iară-şi bani împrumut…

Îl servesc, mă retrag, intru-n pat, mă-nvelesc,

închid ochii… şi-atât! Aş mai vrea să visez…

Somnul meu amărât, mi-a zburat, mi-a zburat,

mi-a zburat… în trecut!…

*

Din pulbere renaşte frumoasa mea fetiţă:

…Din pulberea în care, sărmana, a căzut!

Căci n-a mai fost pe lume a mea-nţeleaptă mamă,

să-i spună despre viaţă şi despre nemurire,

aşa cu mi-a spus mie, …cum ea s-a priceput!

Se-mbracă-n Zori-de-zi, spălându-se cu Marea,

se-nvăluie cu voalul de Soare lucitor,

şi vine să mă vadă, plutindu-se pe ape:

Ce mult aş vrea s-o văd! Aş mai cunoaşte-o oare?

…Vântul mi-ascultă şoapta …şi-i duce al meu dor!

Cum râurile-şi scurg, în unde apa-n Mare,

şi vaţa mea îşi scurge linişea-n infinit…

Iar timpul închegând prezentul ce mă doare,

ridică-n mintea: …ce-i? …nu ştiu! …viitorul,

cum se ridică fumul la Cer de liniştit.

(doar după două zile, Ioana, m-a sunat de la aeroport: Am sosit! Poţi să vii să ne iei? …O voi lăsa aşa, fără dată… în viitor!…)

(12.02.2009, Villaviciosa de Odon…lucrând şi plângând, …la Jaime, …pe nimica!)

***

       Cherchez la Femme…

Pe-o bancă din Parcul Usera,

am fost puţin timp ameţit,

construind planuri noi, cu-o femeie,

ce-mi spunea… că mă vrea… fericit!

Dar ce supărată  era?

Şi ce tare, cu mine a plâns!

Of, Domnul, …de ce nu-mi dădea

balsam, mult mai mult, pentru uns?

Doar lacrima ei, de-aşa plâns

şi tremurul său, de femeie,

Făcea ca tot răul din lume

să-mi plece departe-n pustie…

-Ce mult te dorsc fericită

să fii, mai ales… când nu eşti!

Şi chiar, când nu eşti lângă mine,

gândeşte… şi crede… Şi eşti!…

Sus fruntea ridică-ti, femeie

şi spune-mi, spre Cer, a privi:

De-acum, vreau să fii doar cu mine!”

…Iar eu, omul tău, îţi voi fi!

Gândeşte o zi pentru noi,

când tu, hotărât să-mi şopteşti:

De astăzi, te vreau lângă mine!”

…Şi de-azi, doar cu mine, tu, eşti!

Pe banca din Parcul Userei,

o-aşteptam, într-o zi, iar s-apară,

ca să mai petrecem o oră,

să ne bucurăm încă-o seară…

Târziu, după ani, mă gândeam:

De ce-n acea zi n-a venit?

De ce nici atunci, nici cu ea,

Dumnezeu nu m-a vrut fericit?

Sunt lucruri ce azi le-nţeleg

şi pe care, atunci, le-aş fi vrut,

doar pentru că noi, toţi bărbaţii,

nu vrem a-nţelege mai mult…

Ce dulce mi-a fost acel timp!

Ce frumos… m-am minţit, cât m-a vrut!…

Femeia aceea şi banca,

să le uit, până azi, n-am putut!

A sta-ndrăgostit cu femeia,

pe-o bancă din Parcul Usera,

e tot ce mult timp mi-am dorit,

şi ce le doream tuturora!

(02.06.2005, Arganda del Rey)

***

       Aş vrea să fiu un Eminescu!

 Aş vrea să fiu un Eminescu,

dar, Domnul,  nu m-a vrut ca el!

Doar dragostea s-o am la fel,

pornind din sentiment fidel

şi depăşind mereu firescu’.

Aşa Luceafăr strălucit,

nu voi putea să fiu ca el,

chiar dacă te iubesc la fel,

şi sunt însingurat ca el,

ca orişice nemărginit!

Pătrund lumină-n cercu-ţi strimt:

Când tu mă chemi, mereu te-ascult!

Te luminez la fel de mult,

şi din cel colţ, ce-am apărut,

în lumea mea eu te invit…

De-atât cât te-ai sacrificat,

eu te doresc eliberată:

N-aş vrea să te mai laşi minţită,

sau să te văd iar chinuită

de-un muritor neânsemnat…

De tot, nu când sunt doar chemat,

aş vrea să vin în sfera ta…

Să simţi ce-nseamnă-a fi iubită

(de-ai vrea să fii mireasa mea!),

…nu doar aşa, cu-n sărutat…

Eu nu pot fi un Eminescu,

de-aceea-ţi cer acum s-alegi:

Ori vrei, norocul să-ţi petreci,

ori printre stele să alergi

cu mine, depăşind firescu’!

………………………………………………..

În lume mii de eminescu,

se tot întrec făcându-şi ţel,

prin fel-şi-fel de poezii…

Dar nici eu, n-am să pot, nici altul,

să scrim şi să iubim ca el!

(03.01.2006, Orcasitas)

 ***

 

„Acolo este Ţara mea!” …dar nu şi Raiul Românesc!… 

Se-ntoarce Monarhia Română printre noi!

Ne cheamă la spectacol, un glas, să ne unim

în dragoste de Ţară: E Bardul din Craiova!

…şi mergem, ca… un ceas şi noi… să mai trăim.

S-aşează-n bănci cu noi, Radu şi Margareta,

după ce comuniştii cu totul ne-au tâmpit,

schimbând chiar şi Biserici în staule de vite,

iar prin români-creştini, pe mulţi sălbăticind!…

Încurajează Bardul, cu ale lui cuvinte,

pe ”căpşunarii” Ţării plecaţi printre străini…

…Din ochi ne ţâşnesc lacrimi, …din glasul lui suspine:

Azi dragostea lui Tudor, străpunge pe români!

      Bardul aplaudat, revine iar în scenă,

dar nu vrea nici un cântec, în plus, a ne cânta…

Degeaba îi ceream, cu toţii, să ne cânte,

cum numai el o ştie: Acolo-i Ţara mea!

Scârbiţi de ”tovi-tovarăşi” şi de ai lor buni ”pretini”,

ne-am luat lumea în cap, pentru-a ne transforma,

căci bani pentru o pâine, …copii, …îmbrăcăminte,

”ei” au făcut ca-n Ţară să nu-ţi poţi câştiga…

”Noi nu ne vindem Ţara!” strigau în cor ”minerii”

chemaţi de ”preşedinte” să-i bată pe români…

…”noi-muncim-noi-nu-gândim!” Aşa sandau nebunii!

şi-ndatorând iar Ţara, au dat-o la străini!

Dar vine Monarhia să dea mâna cu noi,

fără de gărzi de corp, căci n-au de ce-i feri:

Românul ce munceşte, e om, nu-i un strigoi,

nici hoţ, nici criminal: …ştie doar om a fi!

Nu ştim a da onoruri, …şi văd că nu contează!

Dar simt şi înţeleg, acum, de ce-au venit:

A sta cu noi în bănci, a fi român o oră…

      A fi Român e mult! …iar noi le-am dovedit.

Vorbim, …cum cel din Ţară, trăieşte amărât

Cu pensii de nimica, pe-o viaţă ce-a muncit…

Cum hoţii-n Parlament, plătiţi încă-n valute,

nu l-ar plăti normal pe cel ce a muncit…

Monarhii nu promit a da la oameni bani,

cum scapă printre degeţi un”becali” zmintit;

Ce pot reda ei totuşi Românului din lume?

      Cinstea şi demnitatea! …ce-atâta ne-am dorit.

Bardul plecă! …Cum? …Nu ştim! …nici pe unde…

Cu toţii am fi vrut azi a-l îmbrăţişa!

…Degeaba i-am cerut, în lacrimi, să ne cânte,

Cum numai el o ştie: Acolo-i Ţara mea!…

(20.06.2009, Conservatorio – Getafe, Spania)

 ***

 

…la moartea mamei, eu… departe!

Azi mă plouă iar cu stele,

…peste timpul nostalgiei!

Stele-n flăcări cu inele,

nebuloase pietricele,

…le întind fără sfârşit,

între mine, cel de azi

şi-al copilăriei mele…

Zbat-răzbat neconenit,

spre-a descoperi Lumina,

zi-de-zi călătorind,

cercuind încercuind,

pe orbita-ntunecată-a

dezmăţatului pământ…

Exilat de exilaţi,

plângându-mi de casă dorul,

străbat iar cu ochii cerul,

…întrebând iar Creatorul:

de ce m-a însufleţit?…

Căci acum, …însingurat,

simt că m-a abandonat!…

…Lăcrimând, …îngenunchiat,

străbat ochi-mi bolta-albastră,

să-mi găsească acea astră

(…prin atâtea galaxii!),

să îmi spună: …De-unde vin?

…Cine sunt? …Und’ sa mă duc?

Idealul fericirii:

Mamă-acolo-aş vrea s-ajung,

      să mă întâlnesc cu tine,

      să-ţi sărut mâna plângând!…”

Azi aş trece-n nemurire!

…Om plăpând, …lut frământat,

străduindu-mă-a fi suflet

cât mai bun, …cât mai curat,

spre a-mi prelungi fiinţa

absorbită din neant,

…chinuind să-mi moară lutul,

spre-a mă libera-n… neant!

Unde-i Patria-mi dorită?

…Plouă iar-şi-iar cu stele!

Intuind prin bezna nopţii,

străbătând iar ”căi Lactee”

şi ferind ploaia de stele

(…apă seacă, …rea, …pribeagă!),

stele-n flăcări cu inele,

nebuloase pietricele,

…harta vieţii mele-ntinsă,

între mine, cel de azi

şi-al copilăriei mele…

(30.10.1990, Nordenham. …După ce-am primit telegrama ce mă anunţa c-a murit mama… Nici nu ştiam …cum să-i spun lui Christi?… Căci ea l-a crescut!…)

***

Eu, cu stele ce-mi plac, de pe Cerul Ţări mele,

Îmi pot face un trifoi, cu mai mult de patru foi! 

*

 „Ce-ţi doresc eu Ţie, dulce Românie,

Ţara mea de glorii, Ţara mea de dor?

Braţele nervoase, arma de tărie:

La trecutu-Ţi mare, mare viitor!”

 (Mihai Eminescu: Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie:14 Aprilie, 1867)

 *

La steaua care-a răsărit, …în 15 Iunie 1889

(In memoriam: Mihai Eminescu)

M-aş duce azi la Eminescu:

O Stea pe Ceru-albastru.

Luceafărul de sus,  …iubit,

Al graiului meu Astru!

Şi mă gândesc: Cum aş putea

Pleca de pe Planetă?

Căci sunt un om, nu-s ”Superman”,

N-am bani, şi nici ”Navetă”!

…De-odată simt materia,

Că-ncepe-a se ’nălţa.

Din pulberea de colb şi glod,

…mă soarbe Cineva!

Ridic o mână-ntinsă-n sus,

Cu pumnul strâns ţinând,

Şi-ntins, …ca arcul încordat,

De Terra mă desprind.

Şi fizica cu-a sale legi,

…toate, de-odată pier!

Mă depărtez de-oraşe-ntregi,

Plutesc, zburând, …pe Cer.

Speriat puţin, dar  …în sfârşit(!)

Mă-ndrept acum spre astre,

Cred că am şi învineţit,

Străbătând zări albastre…

Stea după stea tot depăşesc

În zbor, ca o nălucă!

Dar spre aceea ce ţintesc

Aveam să mai zbor încă…

Eram de-acum şi obosit

De-atâţia ani lumină…

La urma-urmei sunt un om:

”Ceva”, închis în ”tină”!…

Un ”satelit” păream în zbor

Cu a luminii coadă,

Neîndrăznind să mă opresc

Nici pentru-o secundă.

Dar n-a fost chiar precum am vrut…

Căci iată, m-a oprit,

…părea de om, …un ”chip cioplit”(!),

Din stâncă, parcă, rupt:

Să nu te temi! Dar te întreb:

Ce cauţi tu, …aici?

Şi-n ochi, chiar, vreau să ne privim!

Te rog, să te ridici… 

Aş vrea să ajung la Eminescu!

La Geniul, …vreau să zic,

…din toată-a mea literatură!

Nici nu ştiu să-ţi explic:

Cel mai măreţ din limba mea,

Deşi în haina-i veche

Cel mai sărac, mereu părea,

Poet, fără pereche!

Un fiul de Demiurgzic unii! -,

Cu-o frunte lată-aşa,

Absent, în jur, la ce se-ntâmplă

Părea, dar nu era!…

Cu nasul fin, buze subţiri,

Bărbia-aşa  rotundă…

Confirmativ, întrebător,

Şi rezervat, mult încă.

Îndurerat şi iertător:

Când toţi vorbeau, tăcea!

Iubind pe toţi din al său jur

Şi mai mult Ţara sa

Ochi mulţumiţi, cutezători,

Şi plini de inspiraţii,

Adânc umbriţi a-dese-ori,

Până la palpitaţii

Să mă-nţelegi, pot chiar să-ţi zic:

Un om şi jumătate!

Avea …de toate, …în nimic,

Iar în nimic, …de toate!

O, pământean trist şi plăpând

Cred c-ai greşit adresa!

Te afli-n Cer, nu pe Pământ:

Ce vrei tu-i vice-versa!

 

Pe-aicea nu sunt muritori,

Dar  văd că zbori, străine!

Mai plimbă-te puţin pe-aici,

Şi dute-apoi, …cu bine!

 

Sau poţi să-l cauţi cât doreşti,

Printre aceste stele,

Da-ţi spun: Ce cauţi, nu găseşti,

Că-s toate ale Mele!…

 

O stea de-ai căuta, …mai zic,

Ţi-aş fi găsit-o, iute…

Puteam să te ajut, …şi-aşa,

Spunându-ţi …cum? Şi …unde?

Hyperion, Sfinţia Ta!

Scria în poezie

Hyperion? Ce tot spui tu?

Ăsta-i o Stea-i …Luceafăr!

Numai probleme mi-a făcut…

Ţi-l spun: Nu voi să-l apăr!

 

Nu sta nici-cum unde-i spuneam

Pe Cer, pe calea sa.

Cu muritorii-l tot găseam:

Tot printre ei era!

 

Cum oare-o fată reuşea

Să-l tot ademenească?

Îl tot chema, …şi ce-i spunea?

’Ncepu să şi-o dorească!

 

Odată, chiar a îndrăznit

Să vină şi să-mi ceară,

În schimbul nemuririi lui,

…o simplă primăvară:

 

Să-l îl distrug, să-l fac pământ!

(Era îndrăgostit!…)

Să-l fac iar, şi pe el, …din lut,

ca ”cea” de pe Pământ.

 

Cunosc, …Sfinţia Ta, …ce spui!

Cunosc povestea lui

Ca toţi românii, l-am citit:

Şi eu ştiu, versul lui.

Nu ştii nimic! Ce zici că şii,

Sunt simple ”poezii”

Mă iartă-acum, Sfinţia Ta!

Poate-am nesocotit

Atoatăcunoştinţa Ta:

Sunt bun de osândit!

Şi că eu nu Te-am cunoscut,

M-am îngânfat, ca proştii

Chiar că mă văd un biet pierdut

Pe Cer şi printre aştrii.

Iată, acum, privind de-aici

La oameni, pe Pământ,

Îi văd că-s cete de furnici,

…o clipă mişunând.

Zadarnic, văd, cum omu-ncearcă

A fi şi el ceva:

Căci iată, omenirea toată-i

Nimic, în faţa Ta!

……………………………………………………………………………

…Şi aşa încet, pe îndelete,

Deodat’ a apărut,

Chiar langă noi un tânăr simplu,

La vorbă şi la port;

Cu părul negru în lungi plete,

Cu ochi scânteietori:

Ce cauţi om pierdut pe-aici?”

-mă-nreabă mirători!

Bună ziua, Mare Astru!

Sunt un pământean,

Ce-şi doreşte-a vedea faţa

Celui eminescian

Precum spun, ai şi văzut-o!

(Tată, rog a mă  lăsa,

Să vorbesc puţin în tihnă,

cu-n om, …din Ţara mea.)

…Şi se depărtă Stăpânul,

Lăsându-mă a vorbi

Cu iubitul meu Luceafăr…

Iată-l, …a-mi filozofi:

Am fost odată, ca-n poveşti,

Îndrăgostit de-o fată,

Chiar dacă ei, păream că-i sunt

Mai rece, …câte-odată.

 

De-aici, de sus, de unde vin,

Din veşnicia toată,

Cum vezi acuma,  poţi să crezi:

Eu am altfel de Tată!

 

Era frumoasă, cum să-ţi spun:

Un îngeraş de fată!

Dar seara, în odaia ei,

Venea prea întristată…

 

Văzând-o nopţi la rând plângând,

…aşa de-nsingurată,

Mi-am zis că am să pot să-i fiu

Al ei iubit, pe dată!

 

De vină cred c-a fost şi ”limba”

În care îmi vorbea,

Doinindu-şi trist şi romanţat

Singurătatea sa…

 

Şi ea privea mereu, cum eu

Răsar şi-i strălucesc

Zilnic, acea fereastră-a ei,

Dorind să îi vorbesc!

 

Cum mă vedea c-apar pe Cer

Mă şi chema-n suspin,

Şi ochi şi glasul ei cereau

În viaţa ei, să-i vin.

 

Când auzeam chemarea ei

Îndat’ uitam de toate,

Şi-n sinea mea, şi eu credeam

C-a mă iubi, ea poate!

 

Mi-a căzut dragă, recunosc!

…Sătul de nemurire,

Doream din ce în ce mai mult

Să-i fiu pe dată mire.

 

Şi-o ascultam tremurător,

Mă aprindeam mai tare,

Până-ntr-o zi când hotărât

M-am aruncat în mare…

 

Apoi aşa, …uşor plutind,

I-am apărut în prag:

Un tânăr chip de voievod,

În mână cu-n toiag.

 

Şi i-am vorbit de Cerul meu,

…de Lumea mea aleasă,

Rugând să-şi lase lumea ei,

Căci mi-o doream mireasă!

 

În două rânduri i-am venit

Nebun de-aşa iubire:

O stea în haos strălucind

Şi care-n Mare piere!

 

M-am dus la Tatăl-Creator

Purtând în piept iubirea,

Pentru-acel chip fermecător,

Să-mi ieie nemurirea:

 

„Din haosul ce m-ai făcut

(…sătul fiind de haos!),

Te rog să-mi dai un chip de lut,

Şi-o clipă de repaos”!

Dar cum putea Înţelepciunea

Să-mi dee ce-i ceream,

Când eu habar n-aveam pe cine

Atât de mult iubeam?

 

Mă luă încet, cu binişorul

Şi-mi spuse părinteşte:

–”Pe cine vrei tu a urma

De pe pământ? Priveşte!”

Şi-n loc, ca eu, pe ea, s-o văd

A fi iubita mea,

Din clipa când i-am dispărut,

Un ”lut” îmbrăţişa

Lucirea-aceasta-a ta de Geniu

Nu-mi pare prea umană.

Departe, văd că eşti o Stea:

Impuls către ”nirvană”!

De aproape totuşi, eşti un om,

Poate, …cam întristat,

Precum văd seara trista  Lună,

Te văd de-nsingurat

Lumina ta interminabil,

Pulsând ca Farul Mării,

Ţâşneşte viu din ai tăi ochi:

Fulger în noaptea serii!

Cum ai putut, a te lăsa

Vrăjit de-o aparenţă?

Tu care ai atâtea-n jur:

…Atâta frumuseţă!

Toate se-ntrec a-ţi lumina!

Nu voi să-ţi caut vină:

Cum te-ai lăsat aşa, …minţit

de-o, …biată Cătălină?

Aşa crezi tu: C-am fost minţit?

Te-nşeli aicea, frate!…

Mută-ţi privirea spre Pământ,

Să vezi ce ne desparte?

 

Un simplu nor părem pe Cer,

Format din piericele!

Doar celor  visători părem

…”misterioase”stele!

 

Ceva de-o clipă-ncântător,

o zi din an, …se pare!

Oricum vrea lumea-a ne numi:

Sori mari(!) sau …lumânare!

 

…Priveam din locul meu uimit,

 (Să cred, nici azi, nu-mi vine!…)

Cum el o săruta flămând,

Iar ea privea spre mine:

 

Cobori în jos” – mă rugă iar

„…Alunecând pe-o rază,

Pătrunde-n viaţa mea şi-n gând,

Norocu-mi luminează!”

Tu-ai fi căzut, în locul meu,

(De-aici, …acolo-n Mare!)

Când dragostea-ntr-un chip de lut

E cât o-mbrăţişare?

Te recunosc al meu ”Luceafăr”!

Odă ţi-aduc,  te cânt:

Eşti simbol veşnic omului

romantic, pe Pământ!

………………………………………………………………………..

Avea dreptate, Astrul meu,

Mai mult decât se poate!

Din înălţimea Geniului,

Altfel le vezi pe toate!

…M-am despărţit cu greu de el,

Târziu, spre zori de ziuă,

Când soarele raza-şi scotea

Din conul său de umbră.

Cu ani lumină-n gând  profund,

Trist, înapoi zburând,

Nici nu mai ştiu, …nici cum, …nici când

Ajuns-am pe Pământ!…

(27.03.2007, Madrid)

*

„Dacă visul unora a fost, ori este, să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul!”

 „O spun, să mă audă

şi plin în floare pomul:

Şi din mormânt voi spune

mulţimii adevărul!

 (Grigore Vieru: 1973, …când a trecut pentru prima oară Prutul)

 **

 La altă Stea care-a răsărit  …în 18 Ianuarie 2009!

(Odă lui Grigore Vieru)

Irumpe iar în plâns, cea parte, ce-i ”Moldova”,

îmbrobodind-şi doliul pe ninsă-i, fruntea sa…

Atunci fu Eminescu să-i plângă-n vers durerea!

Acum şi eu, din suflet, aş vrea aşa ceva…

Din geniul ei romantic şi din a ei lumină,

din râuri în meandre, ce-nbrazdă-n ea mereu,

parcă-mi îngână timpuri, în bocete de jale,

s-aud că Ţara mea, …iar pierde-un Geniu-al său!

De clopote de bronz vibrează Ceru-n unde!

Se-aude prin poeţi… Tresar în duhul meu:

…Bădiţa-nostru, Vieru, de-l chemi, nu-ţi mai răspunde…

Se-ndreaptă azi cu duhul, la Cer, spre locul său…

De-a dreptul răstignită-i fu dragostea de limbă,

de maniaci chirilici în moldoveni mascaţi…

Ne-om aminti de el? Să-l căutăm: …Cum? …Unde?

…Fu răstignit de ”umbre”, ca Isus de ”pilaţi”!

Moldova lui şi-a mea, nu-i ţară suverană

şi nici n-a vrut aşa ceva nicicând să fie!

Să fie-şi vrea… –zicea!- …în România-mamă,

şi-n cadrul ei, vrea doar, iubită să se ştie!

Sunt sigur că pe toţi, care l-au denigrat,

…prin reviste ca: ”Flux” , ”Moldova suverană”,

îi va privi, …de sus, …iertându-i creştineşte,

zicând: ”…nu ştiu ce fac!”,  rupând din Ţara-mamă!”

Şi-şi plânge România, – cu Basarabia-acuma! -,

al tânguirii bocet, cu lacrime şi vai…

Alaiuri de copii şi cu poeţii-n frunte,

aprobă-n cor cu toţii: ”Vieru-i cu Mihai!”

<<”Moldovă-ndurerată: nu ai de ce mai plânge!

De-acuma peste Prut, te voi uni chiar eu…

Şi luminată veşnic vei fi de noi, din Ceruri:

La nord, de vers-Luceafăr, la sud de versul Meu!”

Doar, rostul morţii este s-adune-n loc ţărâna…

Stâlp am să-ţi fiu, nu cruce, cu duhul meu: ”Vieru”!

Un Pod la Prut, pe maluri, dumnezeiesc de-acuma:

Şi din mormânt voi spune / mulţimii adevărul!”

Văzând Ţaracopil înfăşat în sârmă ghimpată”,

ţi-am zis chiar, că nu am ”… moarte, cu tine nimic”!…

Acu-mi câştigi ţărâna? De-acum sunt Podul-boltă

care-mi uneşte Ţara, vers-lângă-vers… Şi veşnic!>>

Prin moartea-i toţi câştigă! Câştigă chiar şi Cerul…

Profunda Românie: eternul loc al său!

Toţi Genii ei de-acolo, întâmpină pe Vieru:

Bine-ai venit frăţie, la noi, în Eliseu!”

Iată-l! Străpunge Cerul, iar raza-i mă pătrunde…

S-aprinde orizontul, …cu, …toată bolta sa:

În sincopa lui dulce, Luceafărul primeşte,

pe lirica-i cerească, încă o Mare Stea!

(19.01.2010, Polvoranca)

**

 …Şi se-ntâlni Vieru cu fratele-i Luceafăr!

Şi amândoi porniră, a colinda tot ceru’,

Dar, cum abia venitul, nu cunoştea nimica,

Luceafărul fu primul şi-n urma lui Vieru

Văzură constelaţii şi mii de ”Căi Lactee”…

În zborul lor tremend, Vieru-nmărmurit,

Muţit de frumuseţi, flămând să le cunoască…

Luceafărul întreabă: –Frate, te-ai plictisit?

Cum să mă plictisesc, …de-aşa minunăţie,

Şi-un ochi de muritor, ar vrea să le cunoască?

Aşa zici tu acuma, dar vei vedea cu timpul,

Privind, …privind, Pământul, or să te plictisească!

Aşa am zis şi eu, atunci, …la început,

Când nu gândeam că e, altul, mai-mai ca mine!

Aşa că vei simţi, cum am simţit şi eu,

Ce dor nebun de Ţară, te-a prinde, …şi pe tine!

De-aici îi vezi pe toţi, nu doar câţi te-au iubit!

Priveşti, şi-ntr-o secundă, poţi vede lumea toată

Şi de o fată chiar, te poţi îndrăgosti,

Dar ochii de la Ţară, nu-ţi lua-ve-i niciodată

Zilnic poţi şti, de-aicea, de-odat’ tot ce se-ntâmplă,

Iar ziua, cât doreşti, poţi vizita, …ce vrei!

Însă, când vine noaptea-ţi vei face-o misiune:

Moldova – România: Să fii lumina ei!

S-o mângâiem de-aicea! Căci prea e chinuită,

Râvnită, de vecini sau venetici, într-una!

A fost mereu lovită, …acum e şi-mpărţită:

Nu mai sunt azi ca Ştefan! Azi vitregă-i, sărmana.

…Şi cum stăteau de vorbă, nu au băgat de seamă,

Cum, lângă ei, de-odată, mai apăru o Stea,

Aşa de luminoasă, şi-aşa pătrunzătoare:

De-orice necunoştinţă, pe loc te lămurea!

E fratele Valeriu! Zi-i ”STEAUA MEDICINII”,

Căci pentru medicină, un veac s-a pregătit:

(Prin Ţară, …la Cenacluri, tămăduia românii!),

’Nălţat-sa-n ’97! …Dar, Doamne(!), ce smerit?…

Frate Valeriu! Uite, Vieru a venit

Tu vechi, el nou e, …aşa că ţi-l prezint:

Îmbrăţişez Moldova, când dau mâna cu voi:

Un ritm şi-o rimă-i Cerul, şi mândru-i de-amândoi!  

…Şi-aşa marile Stele, pe Cerul României

(În fiecare noapte, puse pe povestit…),

Trecu numai un an! Când? N-au băgat de seamă!

Moldova, România: iar puse-s pe bocit…

(06.11.2010, Madrid)

***

Şi când mai stau să cuget,

la cum s-a coborât

la noi, din Sfânt, Cuvântul,

şi gândul, dar şi ploaia

la fel precum şi vântul,

prin toate-s conectat,

la-ntregul Adevăr

din tot necunoscutul…

Citind, lacrima-mi curge,

pe-obraz, …din ochi, uşor,

simţind cum geme Cerul,

de suferinţa Lor…

Opriţi-vă din bocet!

Fi-ţi gata, …ca de nuntă:

Căci s-a ’nalţa spre voi,

o Stea mare şi mândră!

…Va zăbovi trei zile ,

pe-aicea, …printre noi,

ca să-şi despartă iute,

virtutea de gunoi,

şi-apoi, se va-nălţa:

Ca ”fluturele”-acuma,

va părăsi ”omida”,

şi-şi va primi CUNUNA!

(06.11.2010, Madrid)

…”Eu sunt bolnav de dumneavoastră, Ţară!

Eu sunt bolnav de dumneavoastră, Neam!…”

(Adrian Păunescu: ”Pacient”, între ultimile sale versuri…)

****

La steaua care-a răsărit …în 05 Noiembrie 2010!

(Odă lui Adrian Păunescu)

…Rămân cu boala ta, s-o sufăr înc’ aici,

Iar tu te-nalţi, pe Cerul meu, cum vrei…

Te-nalţi şi tu acum pe Cerul României,

Acolo unde-s toţi Îndrăgostiţii ei!

Salută-i! Şi te rog, asigură-i pe toţi,

Spunându-le: Venim, cu Mari şi mici, curând,

Căci dreapta, ca şi stânga noasrei Românii,

Vrea morţi Poeţii toţi să-i aibe doar în gând!…

…Suflet vibrând mereu pentru atlanţi,

Vulcan etern, cu rimă, al durerii lor

Mare Atlant: …te-ai stins, …pe Atlantida,

Luptând pentru atlanţi şi Atlantida lor!

Cu ruga ta, pentru părinţi, azi mă închin

– Ştiai că vor muri, şi-acum, de foame! –

Nici dreapta şi nici stânga azi, n-au milă,

Ba plâng, că fură prea puţine milioane!

(N-au bani de şcoli, n-au bani nici de spitale,

Nici pentru muncitori; Ţăranii mor de foame…

Iar cât mai e-n Buget: …pentru-ale lor salarii,

Patru-cinci mii (€) pe lună, şi-n conturi, …milioane!!!)

Ridică-te dar, SUS acum, şi dă-le pace,

Căci pe-ăştia nu-i satură pamantul!

Fă cor tu SUS, cum ştii, cu  toţi Poeţii:

Să-l vadă  Cerul, pe român, saracul…

Vibra-va Cerul tot de graiul nostru scump!

Cânta-va-n cor cu tine Vieru şi Mihai:

”TRĂIASCĂ ROMÂNIA! TRĂIASCĂ TRICOLORUL!”

”DEŞTEAPTĂ-TE ROMÂNE!”: Isus, vă strânge-n Rai!

Ca, ”Decebal”, Poete, ai fost tu pentru Ţară!

Însă, pe SITE zic unii, c-ai ”lins” pe dictator…

Eu ştiu că, ce-ai făcut, PENTRU SĂRACI FĂCEAI!

Iar de l-ai ”lins”? Mulţi ştim: L-ai ”lins” în locul lor!

Noi toţi ce-am suferit, pe-atunci, de-o boală grea,

ŞTIAM că pentru noi, venea Popa Valeriu,

Ce fără şpagă,  noaptea, pe toţi ne consulta!

”Cântarea României”, tu o făceai cu tineri…

Când liota de proşti şi răi te-or critica,

Mânjindu-ţi poezia, cu dor de Atlantida,

Eu îţi voi mulţumi, că am scăpat de cancer:

Te voi omagia: Poetica mea Stea!

Puteai să-ţi faci şi tu averi peste Ocean,

Puteai să fii şi tu un bun Om Mondial,

Dar n-ai fost fluture, să-ţi părăseşti omida,

Pentru un euro, sau un dolar banal…

Ce boală grea ai nevoit să-ţi duci:

Rară şi-atunci, dar astăzi şi mai rară:

Nu mai avem atlanţi în Parlament,

Dorind a fi acolo PENTRU ŢARĂ!

Ridică-te dar, SUS, şi dă-le pace-acum,

Căci gura răilor, le-o-nchide doar pământul!

Fă cor de rugă SUS, cum ştii, cu toţi Poeţii,

Să-l vadă Cerul tot şi pe român, saracul…

(08.11.2010, Madrid)

 ****

 România între anii 1913 – 1940

Odă  Moldovei!

1)În Neamul meu, cel românesc, şi moldoveanu-i unul,

căci de la Nistru la Carpaţi, e moldovean românul!

Refren:     –O, România mea:

Moldova-i Ţara mea, şi-a ta!

De dor mereu, ţi-o voi câta:

O, Ţară, dintre râuri!

…până ce iar ţi-o voi vedea

unită,  ca pe vremuri!

2)Vitejii lupători ai tăi, aveau fruntea senină,

deşi destinul le-a fos plin de luptă şi prigoană.

3)Toţi domnitorii mari ai tăi purtau pe cap coroană:

De lupte-n care s-au jertfit, Istoria e plină!

4)Bisericile tale-au fost în aur scump lucrate,

iar sfinţii ei duhovnicesc azi fie-ce cetate.

5)A’ tale râuri udă şi-azi, cu apă cristalină,

Moldova României Mari, de oameni harnici plină!

6)Poeţii tăi, şi azi în vers, neîntrecuţi te cântă

În limba ta, …de mii de ani, Moldovă: Să fii mândră!

 7)Fii binecuvânată-n veci, căci greu ţi-a fost trecutul:

Eşti Ţară-a României Mari, căci nu-i de vină Prutul…

(01.09.2010-Imn patriotic, compus pe melodia ”Splendoarea crinilor cereşti”)

În semn de etern omagiu adus acestor  mari Genii, reâncarnaţii evidente ale duhul nostru strămoşesc, neclintit iubitor de Ţară peste veacuri!

Alexandru Tomás-Cervesy

****

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s